„Timpul trece acum altfel pentru mine“, zice domnul ăsta de vreo şaptezecişiceva de ani. „E zdrenţuit, e poticnit, e bolnav deodată cu mine“, zice. Dacă îmi spunea şi că, de fapt, el nu mai trăieşte timpul, ci timpul îl trăieşte pe el, o dădeam naibii de treabă şi-l bănuiam că-mi serveşte citate ieftine, de tataie poet. N-a zis. I-am fost recunoscătoare şi m-a pus pe gînduri.
Păi, la o primă vedere, e posibil ca eu însămi să fi pierdut fără putinţă de recuperare o bună halcă de timp cam din copilăria conştientă pînă în adolescenţa tîrzie. O bucată de timp amorfă, timp în care alţii au hotărît pentru mine (lasă televizorul, fă-ţi lecţiile, vino în casă, pune-ţi căciuliţa, citeşte cartea asta sau ailaltă, unde ţi-e bentiţa, dar matricola, învaţă pe de rost lecţia cu 23 August – cea mai lungă din cartea de istorie, şi altele asemenea). Un timp cu fulgerări frumoase, dar devenit aşa abia acum, de la oarecare distanţă. Apoi, pe măsură ce au trecut anii, am reuşit să smulg bucăţi din ce în ce mai consistente şi mai bune din el.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La poştă Cine sîntem M-am uitat apoi un pic după timpul zdrenţuit al domnului de şaptezeci de ani şi mai bine. L-am văzut în alţii asemenea lui. Tic-tac, tic-tac, era fără scăpare, şi marea osteneală nu izbutea să înăbuşe dorul de viaţă rămas intact. Le scăpa timpul ăsta printre degetele atinse de artrite vechi, le curgea din ochii pe care vîrsta începuse să-i vălurească în ceţuri albicioase, se topea în Locren şi Amlohexal, se ducea, la revedere. Părea totuşi un timp învechit frumos. Ca un pantof de piele cu o cusătură trainică. Ca un radio cu lămpi. Ca un disc de vinil. Hîrbuit, dar cu o oarecare valoare vintage, preţăluită de unii.
Am privit apoi timpul de plastic al armatelor de oameni pe care-i văd coborînd scările de la metrou. Zeci de băieţi identi
