Observ, din cînd în cînd, cîte o reiterare a surprizei şi a nedumeririi faţă de utilizarea cuvîntului gen în conversaţia juvenilă. Nu e vorba, trebuie precizat de la început, de înlocuirea lui sex prin gen în formularele oficiale, ca efect al unor teorii feministe şi al modelelor străine. Oricît ar fi de întemeiate explicaţiile teoretice asupra diferenţei dintre natură şi cultură, inovaţia terminologică nu mi se pare, cel puţin deocamdată, asimilată. S-ar putea să fie la mijloc vreo deformaţie profesională, fapt e că folosirea lui gen cu referire la persoane mi se pare întrucîtva comică prin asocierea sa cu analiza gramaticală (de genul feminin fiind, deopotrivă, perdeaua, roata sau constituţia). E o idiosincrazie pasageră: cuvintele pot avea mai multe sensuri, aşa că, foarte probabil, ne vom obişnui şi cu genul persoanelor, care poate fi altul decît genul gramatical.
DE ACELASI AUTOR Aroganţă Dezastre şi provocări Românii au talent Pitic şi chitic Surpriza nu este trezită nici de transformarea lui gen în particulă invariabilă de comparaţie: există construcţii paralele, mai explicite („de genul“, „de gen“), iar tendinţa de a forma mijloace de conectare simple, care să nu ceară variaţie flexionară, e atît de răspîndită, încît o asemenea schimbare trece neobservată. În paralel, o evoluţie identică a suferit cuvîntul tip (de tipul..., de tip..., tip...). Gen (cu valoarea lui „ca“) a devenit un mijloc universal de comparare cu un prototip, fiind urmat de orice posibilă ilustrare: „Convoc doar jucători responsabili, gen Rădoi, Ghioane sau Niculae!“ (prosport.ro); „De obicei nu suport nici fructele care sînt foarte acre, gen mere din astea verzi“ (aurarusu.wordpress.com). Avantajul construcţiei (din punctul de vedere al simplificării, al stilului telegrafic) constă în faptul că gen invariabil este urmat de forma standard a substantivelor (nominativ-acuzativ), nu
