Egiptul apare astăzi ca o ţară profund divizată între islamişti pe de o parte, şi tabăra democraţilor, a laicilor, a grupurilor de stînga şi a creştinilor pe de altă parte. De pe data de 22 noiembrie, cînd preşedintele Mohamed Morsi şi-a anunţat intenţia de a-şi atribui puteri discreţionare, Egiptul se adînceşte într-o gravă criză politică punctată de violenţe.

În ţara unde au apărut faranonii amintirea acestora pare să-i obsedeze pe liderii politici. Dacă pe vremuri faraonii erau consideraţi ca nişte zei, în istoria modernă a Egiptului preşedinţii vor să fie faraoni. Este ceea ce i se reproşează şi islamistului Mohamed Morsi care o ia de fapt, fără jenă, pe urmele lui Hosni Mubarak. Ca şi cum revolta populară care a dus la alungarea de la putere a lui Mubarak n-ar fi existat. Sau ca şi cum “sensul” ei istoric ar fi fost înlocuirea unui dictator laic cu un dictator islamist.

Indignarea este imensă în Egipt pe fondul manevrelor pe care le face Mohamed Morsi, lider ieşit din rîndurile Fraţilor Musulmani, de a pune integral mîna pe putere. In fruntea acestei contestaţii se află şi corpul judiciar, mai precis în jur de 14 000 de judecători care refuză, printre altele, şi proiectul de constituţie redactat de anturajul prezidenţial şi de lideri mult prea apropiaţi de curentul islamist al Fraţilor Musulmani şi chiar de cel integrist reprezentat de salafişti.

Avem deci faţă în faţă două imagini ale Egiptului, două forţe cu aspiraţii diametral opuse. Toate ingredientele un înfruntări violente sunt deci acumulate, ceea ce provoacă îngrijorare în Occident şi mai ales la Washington. Nu întîmplător Statele Unite au lansat un apel la calm cerînd celor două tabere să privilegieze dialogul. Pasiunile şi frustrările sunt uneori prea mari pentru deschiderea unui dialog, iar astăzi canalele de televiziune au transmis imagini nu tocmai liniştitoare din jurul pal