Peste cîteva zile mergem la vot – în cea de-a şaptea rundă de alegeri parlamentare din istoria postcomunistă (anterioarele: 1990, ’92, ’96, 2000, ’04 şi ’08). Ca oricare dintre precedentele episoade, şi acesta are miza sa – iar sussemnatul are plăcerea de a aduce aminte distinşilor cititoare & cititori că mersul la secţia de vot, oricît ar părea de inutil unora, e mai benefic pentru democraţia la care visăm, decît şederea acasă a oricăruia dintre cei trecuţi de 18 tandre primăveri.
Partea obscură a problemei este că aceste alegeri, deşi vor avea un învingător şi un învins (pronosticurile-s futile, din moment ce distanţa finală dintre competitori se poate să fie mai mare decît în oricare alegeri din ultimii 15 ani), s-ar putea să nu rezolve prea mult din problema noastră de fond. Şi iată de ce.
DE ACELASI AUTOR Cînd dna Merkel va primi ajutoare de la Madrid (şi Bucureşti) La un vin cu Don Quijote, pe teme de infrastructură De ce UE chiar merită Premiul Nobel 1 decembrie 1918 - şi ce a urmat Spre mijlocul anilor ’60, Raymond Aron publica un volum intitulat Lupta între clase. Noi prelegeri asupra societăţilor industriale (o analiză ce continua precedentul său volum, Opstsprezece prelegeri asupra societăţilor industriale, 1962). Vă reamintesc două dintre ideile de bază: 1) analiza politico-socială a unei societăţi dă, pe termen lung, rezultate mai bune decît analiza economică – motiv pentru care, de exemplu, Tocqueville a anticipat mai bine lumea occidentală decît Marx. Şi 2), într-o democraţie, sistemul pluripartid funcţionează numai în măsura în care, dincolo de confruntare, liderii se înţeleg asupra regulilor de fond ale jocului. Spunea Aron: „trebuie înţeles că sistemul cu partide multiple nu funcţionează bine decît în măsura în care lupta, oricît de reală ar fi, camuflează totuşi un anumit acord. (...) Un asemenea sistem şnu va supravieţuiţ dacă lide
