E dimineața zilei de 6 decembrie. Lumea își arată, veselă, fularele și mănușile, noi-nouțe, și-n aer e un parfum pregnant de portocale, semn că a venit totuși Moșu’. Unii povestesc, euforici, ce au găsit prin ghete, iar alții, stânjeniți, născocesc repede un răspuns onorabil la enervanta întrebare „ție ce ți-a adus Moșu’”. Trebuie să fie un cadou de o valoare moderată, care să nu stârnească mila și compasiunea celorlalți și care să nu fie atât de interesant cât să trebuiască prezentat ochilor curioșilor. Ceva despre care e ușor să minți, mimându-i existenţa. Se cunosc de la depărtare părinții care nici nu și-au revenit bine din frustrarea de a nu fi putut pune mare lucru în ghetuțele copiilor, că trebuie s-o ia de la capăt cu cadourile pentru doamnele educatoare sau învățătoare. Sunt cei negri de supărare, care oftează des. Copilul mai înțelege că Moșu’ e sărac, dar doamnele nu înțeleg de ce nu face și Moșu’ un credit, dacă e nevoiaș, ca să le aducă lor o geantă frumoasă din piele sau un parfum franțuzesc bun. Vorba aia, de asta depinde educația copilului. Doi tineri, o fată și un băiat, de la nu știu ce televiziune, plimbă, plictisiți, o cameră și un microfon, vor să ia pulsul dimineții. Intervievează copiii care intră în curtea unei grădinițe aflate în drumul meu. L-au oprit în dreptul porții pe un puști blond, slăbuț, cu ochii mici și negri ca de ursuleț de pluș. Îl ține de mână mămica lui, căreia numai de interviuri nu-i arde când se gândește cum să-i justifice șefului întârzierea de 20 de minute. Domnișoara reporter întreabă: – A venit Moșu’ la tine, piticule? – Da, răspunde sec puștiul. – Cred că ți-a adus o mulțime de cadouri frumoase. Moșu’ se uită acum la noi. Vrei să-i transmiți un mesaj? Puștiul se uită încurcat și-și trage zgomotos nasul care-i curge și vrea să-l facă de râs în direct. În ultimul moment îl șterge cu dosul mânecii. Îl deranjează și p