Îmi spunea cineva că nu poți ajuta pe toată lumea, întrebându-mă în același timp dacă nu cumva e o inechitate să-i ajuți doar pe cei de care știi. Cum rămâne cu cei pe care nu îi știi, m-a întrebat el, și pe bună dreptate.

Altcineva face campanie pentru câini și pisici, considerând că aceștia au prioritate și e treaba fiecăruia de ce se ocupă. Unii de animale, alții de oameni. Alții, cei mai mulți, tac mâlc, își acoperă urechile și ochii, dând din cap disperați. E prea mult pentru ei sau, pur și simplu, preferă să nu vadă și să nu audă, considerând că, în coconul lor, moartea nu îi vede. O formă de apărare și de conservare, a unui corp ce moare cu fiecare secundă.

Cu toții avem probleme. Și, mai ales, scuze și justificări. Pentru noi toți, născuți ca să murim, termenul se lungește într-un infinit aberant al minții care refuză să creadă. Deși, moartea, în fuga omului care aleargă după certitudini, o reprezintă pe cea supremă. Culmea, cea pe care o refuzăm cu obstinație. Am făcut din distanțele fizice mici jucării. Orice se poate acoperi în timp real. Socializăm pe internet mai mult ca oricând și, cu siguranță, mult mai mult decât am face-o și o facem (!) în viața reală. Mijloacele materiale au acaparat totul și am ajuns la performanța ca ele să înlocuiască și spiritul uman. Așa, geniul e cot la cot cu cel mai sărac cu duhul muritor într-o uniformizare monstruoasă în care, peste tot și în toate, avem acte de geniu, gânduri geniale, inițiative geniale, lume genială, până și prostie genială.

Atât de aproape, dar izolați mai rău decât dacă am locui fiecare pe câte o planetă, despărțiți de mii de ani lumină. Singura limbă vorbită în comun e cea a satisfacerii sau nu a câte unui interes. Asta apropie sau distanțează și mai tare și oferă caracteristica supremă a omenirii timpurilor noastre.

Pentru fiecare dintre noi, a fi om înseamnă cu totul altceva