Ofensiva oricărei foste opoziţii ajunse la putere împotriva oricărei foste puteri ajunse în opoziţie este, de fapt, un act de răzbunare. De altfel, pentru a obţine sprijin pasional, competitorii politici folosesc toată retorica proprie răzbunării, şi nu greşesc. În general, oamenilor le e dragă răzbunarea. Aşadar, cei ce reuşesc să fie mai convingători în a se plasa drept cei care se răzbună cîştigă. În acelaşi timp, oamenilor le e dragă pacea. Întrebarea este: ajută păcii răzbunarea?
Răspunsul spontan este negativ. Dar, să ne gîndim puţin. Îmi amintesc că, cu mulţi ani în urmă, l-am ascultat pe Alexandru Paleologu într-o fermecătoare pledoarie improvizată în favoarea răzbunării. Surprinzător poate, argumentul său nu era de ordin psihologic (ceva de genul răzbunarea e bună că detensionează masele), ci de ordin etic. Alexandru Paleologu spunea că răzbunare înseamnă, etimologic, restaurarea binelui: răz-bunare. Aşa cum răzgîndire înseamnă, etimologic, restaurarea unei gîndiri: răz-gîndire.
DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Ce-ar fi dacă teroriştii... Prin urmare, răzbunarea presupune că binele a fost deteriorat grav printr-un act agresiv şi, cu aceleaşi mijloace, binele este iarăşi edificat, aşa cum a fost. Hamlet – spunea Alexandru Paleologu – este cea mai complexă şi convingătoare demonstraţie a virtuţilor răzbunării. Cei care cred în răzbunare au, însă, un temei cu încă mai multă autoritate decît cea a tatălui dragului meu coleg de bancă din Cameră: vorbele Mîntuitorului (Matei 26, 52) care zice că cel ce scoate sabia de sabie va pieri. Sigur, Isus nu spune aceste vorbe instituind o regulă, ci descriind un fenomen pe care, mai degrabă, îl vrea curmat. Dar nimic nu îi opreşte pe cei care vor să vadă o valoare normativă în acest verset să citeze vorbele Lui ca pe un avertisment că acest gen de justiţie se va împli
