În competiția zilnică <<>, la care românii joacă mai abitir ca la loto, eu am fost mereu un concurent modest, dar constant. Modest, pentru că n-am folosit niciodată mai multe buletine de joc, ca sa zic așa. Constant, pentru ca am marșat mereu pe aceeași problemă, devenită ulterior cvasi-obsesie, și, iată, acum, strigăt în public.

Românii nu au structură. La noi lucrurile nu au început, cuprins și sfârșit. Discursurile publice sunt alunecări continue de teren, din care, în final, rămâne doar un vast și nedefinit moloz. În el, pe undeva, zac (probabil) îngropate idei.

În școli, facultăți și la interviuri, sute de tineri cu idei bune sunt șocați că nu conving. “Am avut o prezentare beton, am vorbit 15 minute, frate, dar profa n-a înțeles nimic”. „Am fost, mamă, la interviul de job, dar era plictisit ala, nu avea chef de mine”. Când colo, discursurile lor sunt o eternă transhumanță de la un gând neterminat la altul, dublată de magia râzgândirii și de cea revenirii ciclice la lucruri deja spuse. Cât de antrenat și pasionat i se poate unui receptor cere să fie ca să urmărească așa ceva?

Planurile de carieră personală nu au structură. O proporție semnificativă a studenției românești habar nu are de ce se află la facultatea la care se află, ori cum își va folosi ulterior educația superioară într-o (eventuală) profesie. Un alt procent are o explicație de desene animate pentru modul în care și-a ales facultatea (“mi s-a părut că sună bine”, „am văzut un serial american despre asta și mi-a plăcut”, “mi-a spus tanti X că e viață ușoară aici”), și, ajuns apoi la maturitate, se bate cu pumnii în cap că nu face ce îi place.

Dar România în sine, însăși țara nu are structură. Dezvoltarea urbanistică a orașelor românești este definiția haosului. E aproape amuzant când cineva mai pretinde acum că o anume construc