Unul dintre subiectele discutate aprins pe la televizor în ultimul timp a fost problema plagiatului doamnei ministru al educaţiei, Ecaterina Andronescu. De ce mi-a atras atenţia? Pentru că sunt curioasă încotro se va îndrepta tot acest scandal.

Până nu demult, toţi aşa-zişii intelectuali ai ţării, adevărate modele de urmat pentru tineretul zilelor noastre, se contraziceau prin emisiuni cu privire la plagiatul lui Victor Ponta. Toată această tevatură a durat vreo lună, după care s-a tras concluzia că da, Ponta a plagiat, dar nu e mare lucru, aşa că n-are decât să îşi continue strălucitoarea carieră de politician iubit de popor. Nu ştiu eu mare lucru despre legile astea întortochiate în legătură cu plagiatul, dar ştiu că, dacă eu vin la şcoală cu o temă copiată de pe net, şi profesorul respectiv află, nu numai că îmi face o morală interminabilă, dar fie îmi refac tema, fie primesc un 2. Ideea e că există consecinţe. Plagiatul este, de fapt, furt, şi este firesc să fie pedepsit. Ce nu înţeleg eu este de ce regula asta dispare când vorbim de oameni “importanţi” ai ţării. Se presupune că ei au studii avansate, când vine vorba de domeniul în care lucrează, sunt capabili să ne reprezinte, să vină cu idei care să rezolve probleme. Or, cum pot ei să facă toate aceste lucruri, când nu sunt în stare să scrie o teză de doctorat, sau vreun articol de specialitate, fără să “copieze” de undeva? Tocmai de aceea mi se pare de neînţeles cum de nimeni nu face nimic, iar ei nu se simt nici măcar puţin umiliţi de ideea că întreaga ţară ştie că nu sunt nici pe departe atât de dotaţi intelectual pe cât le place să pară.

Este, după părerea mea, ruşinos şi inadmisibil că, în tot acest scandal, s-a ajuns ca hoţul prins să fie totuşi considerat negustor cinstit. Cum pot eu, elev al unui liceu din România, să mai am încredere că noile măsuri şi legi cu care suntem torturaţi în fi