În afară de mine toată lumea îl cunoaște pe Andy Lupu. Prin redacțiile puținelor ziare, care mai sunt cei mai vechi gazetari dau din cap a jale, când vine vorba despre el. "Ce vremuri, când lucram cu Andy!" Încât am devenit nu numai gelos dar și curios. Mai ales când am reușit să pun mâna pe o carte a lui, "Doza mea de New York" apărută recent la Editura Tritonic.
Nu mă înghesui să citesc romane ale unor aventurieri care au fost de toate pe mai multe continente. Sunt de modă mai veche și cred că volumele de valoare se nasc din singurătate, multe lecturi, suferință dacă nu și disperare. Din păcate nu putem trăi doar printre capodopere. Am fi prea tulburați și răscoliți.
Ca să nu mă mai lungesc , am început romanul cu intenția să-l răsfoiesc, măcinat de gelozia subțire, ca o adiere de vânt că eu nu îl cunosc pe autor și că nu am trăit vremurile lor de aur, din presă. Făceam , atunci, naveta și predam unor elevi care, cu siguranță au uitat tot ce aș fi vrut eu să-i învăț.
Toată cartea este scrisă la persoana întâi. Povestitorul, care are elemente foarte multe din biografia lui Andy Lupu, stă în arestul unei secții de Poliție din New York și așteaptă să fie dus la judecător pentru stabilirea pedepsei. Mănăncă bătaie de la niște"colegi" columbieni, își face nevoile într- o toaletă amplasată chiar în mijlocul celulei, în văzul tuturor, își amintește un cod , în așa fel că toți deținuții își pot suna familiile și dealerii de droguri, are o soluție de evadare, un gardian îl recunoaște și îl favorizează pentru că se știau dintr- o biserică...În tot acest timp el își amintește cum a ajuns în State și ce i s-a întâmplat pe acolo, mai ales în New York.
Cam după 20-30 de pagini nu am mai putut lăsa cartea din mână. Aveam și o ședință la școală, un fel de Consiliu profesoral. A fost tocmai bine. M-am ascuns și am "devorat" cum spun semidocții, o carte de la car
