E bine de reamintit, deşi ar putea părea un truism, că progresul medicinii nu constă numai în descoperirea şi lansarea de noi medicamente, teste diagnostice, clasificări etiologice ale unor îmbolnăviri şi alte rezultate punctuale ale cercetării fundamentale, ci şi în elaborarea, lansarea şi introducerea unor teorii, concepte, metodologii şi alte abordări inovative care influenţează şi redirecţionează întreaga practică a medicinii, făcând-o mai performantă şi mai eficace; aşa s-a întâmplat cu teoria factorilor de risc (preluată de practică), cu conceptul bio-psiho-social, cu cel al stresului, cu bolile civilizaţiei şi cu mai noua concepţie a medicinii bazate pe dovezi (MBD). În pofida înrâuririi largi asupra evoluţiei întregii medicini, a perenităţii, în cazul asimilării şi integrării acestor concepte, acestea pătrund mai greu fiindcă par mai puţin spectaculoase ca, de pildă, lansarea unui nou medicament, chiar dacă, în unele cazuri, acesta nu-şi confirmă eficacitatea atribuită sau chiar este fie retras, fie repede depăşit de altele mai eficace. Concept benefic pentru practica clinică a medicinii, ca şi pentru cercetare, MBD s-a conturat în anii ’80, în Canada lansându-se pentru prima dată cunoscuta sintagmă „evidence-based medicine“. La începutul anilor ’90, o serie de studii – McKibbon şi colab. (1995), Saket şi colab. (1996), Greenhalgh (1997), Geddes şi colab. (1997), Cook şi Levy (1998) etc. – au contribuit la consolidarea modelului şi la validarea sa ca un instrument de aplicare în medicină, în practica clinică, în cercetare şi în educaţia medicală. Din păcate, la peste două decenii de la lansare, conceptul este încă greu de însuşit şi de aplicat, în pofida avantajelor sale. Ba, mai mult, are şi oponenţi, deşi este foarte greu să respingi cu argumente o metodologie ce are la bază tocmai argumentul, dovada, proba. În opinie personală, ar putea fi vorb