Şi tu ziceai că ne luăm vreodată de noi-nouţi. Ziceai, dar eu clătinam. Nu din cap, c-ar fi fost, ca întotdeauna, degeaba, ci din stern, locul ăla neinspirat unde-mi ţin emoţiile de toate etiologiile. Tu ştiai că nu-mi e vremea, eu mă sufocam de aşteptare. Urâtă alcătuire. O resping de când mă ştiu, iar ea se întrupează frenetic la nesfârşit. Se-aşază aşteptările mici unele peste altele şi se-nghesuie cu sârg ca erbivorele-n pericol de moarte. Nu le-am înţeles niciodată, că doar la mine e loc cât cuprinzi cu nimicul. Ar putea să se mai şi spaţieze. Dar nu. Vor forme, vor întinderi, vor mare multă.

Şi ajung la un moment dat în nucleul amigdalian. E, atunci e de rău, că m-apucă intuiţiile, coincidenţele, telepatiile. Şi-ncep să tricotez minuni. Aleg o ţintă, de obicei e una mică, neofertantă, pe care o iau şi-o fac colosală şi infailibilă. Îi trântesc un acceptabil chip cioplit, dar nu e vreo durere, nu aici, că am eu cu ce compensa, o umplu de calităţi până dincolo de limita suportabilului şi încep s-o şlefuiesc, apoi o pictez şi, destul de repede, fiindcă n-am rutina mântuitoare a răbdării, încep să-i cânt osanale şi să-i aduc ofrande. Ştiu că n-am făcut asta decât o dată, dar a fost peste destul. Nu-mi mai aminti, că rana e vie încă. Ai milă.

Şi, repede, începe să-mi fie cald, cald. De unde până atunci aveam gheaţă pisată-n capilare şi făceam echimoze stând în pat, dintr-odată încep să mă îmbrac mai subţire. Noaptea, că ziua mi-e frică să-ndrăznesc. Bine, te cred, n-o să mai fac a doua oară, pe tine te cred, pe mine, nu. Şi nici nu mi-e ruşine, om mare fiind, să zburd precum iezii, copiii având o oarecare surdină-n gest, pe care eu n-am deprins-o încă, să-mi permit bucurie pe fundal, veselie la peluze şi generozitate-n strângerea de mână.

Şi lumii îi e mai uşor cu mine brusc. Toţi sunt fericiţi şi liniştiţi. Nu mă mai recunosc, încep să spere, ma