Sfântul Nicolae este exemplu de milă şi bunătate. Probabil că nici una dintre vieţile sfinţilor nu consemnează atâtea fapte bune, atâtea gesturi spectaculoase de milostenie, atâtea exemple de blândețe. În aşa măsură încât ierarhul din Myra Lichiei a devenit cu timpul întruchiparea Moşului blajin care aduce daruri copiilor.

1 /.

Şi, totuşi, în biografia acestui om eminamente bun şi milos, a existat un episod care iese din tiparele întregii sale vieţi: palma pe care Sfântul Nicolae i-a dat-o lui Arie, la Sinodul I de la Niceea, în anul 325.

Este posibil ca un creştin, cu atât mai mult un sfânt, să lovească pe aproapele? O splendidă explicaţie a acestui episod o oferă teologul Răzvan Ionescu pe blogul său "Ferestre în pridvor" şi pe care o reproducem mai jos (intertitlurile aparțin redacției):

FRUNTEA ȘI PALMA

Chipul Sfântului Nicolae, aşa cum a fost el păstrat de către tradiţia iconică, poartă cu sine, prin vremi, un detaliu ce ni s-a întipărit pe nesimţite în minte, detaliu care ni-l face cunoscut de departe şi pe dată, pe cel născut în Asia Mica, la Patara, în urmă cu mai bine de şaptesprezece veacuri, undeva în jurul anului 280.

Fruntea enormă, brăzdată de trei-patru încreţituri, reprezintă semnul distinctiv, după care poate fi identificată imediat icoana Arhiepiscopului din Myra Lichiei.

Din icoanele sale Sfântul Nicolae ne priveşte atent, cu ochii larg deschişi, cu o anume prudenţă izvorâtă dintr-o amintire veche de demult, pe care nu poate şi mai ales nu vrea s-o uite. Amintirea unei palme. O amintire despre care nu vorbeşte, nu atât din pricina durerii ei, cât mai cu seamă din credinţa că "tăcerea este dialogul lumii ce va să vină"(Sfântul Isaac Sirul).

Un gest radical şi surprinzător venit din partea cuiva recunoscut de către hagiografie ca fiind mai degrabă "blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmf