Epidemia de boală a vacii nebune din Marea Britanie, care a dus, într-un final, la sacrificarea a 3,7 milioane de vaci şi a afectat grav industria bovinelor din această ţară, s-a declanşat într-un mod insidios. În 1986, o vacă din Regatul Unit a fost depistată cu o maladie cerebrală necunoscută. În anul ce a urmat, testele efectuate au arătat că creierul îi fusese erodat de o mulţime de mici vacuole, ce au generat acel aspect de burete care a dat numele ştiinţific al bolii: encefalopatia spongiformă bovină. În decurs de câteva luni, au apărut cazuri în diverse zone ale ţării. O maladie asemănătoare, numită scrapie, era des întâlnită la oi, dar nu fusese până atunci diagnosticată la vaci. Şi o altă boală, aproape identică şi invariabil letală, kuru, devastase populaţiile aborigene din Papua Noua Guinee în secolul trecut. Atât kuru, cât şi scrapia sunt de natură infecţioasă. Kuru era transmisă prin intermediul ritualurilor canibalice, obişnuite în Papua Noua Guinee până în anii ’50. În mod similar, în Marea Britanie şi în alte zone, bovinele sănătoase erau hrănite cu un amestec de carne şi oase provenind de la animale infectate. Epizootia rezultată a afectat peste 280.000 de vaci. În 1992, când a atins climaxul, boala vacii nebune ucidea aproape 1.000 de bovine săptămânal. Confruntate cu o criză a sănătăţii care lua rapid amploare, autorităţile britanice – lipsite de o profundă înţelegere ştiinţifică a bolii şi presate de un puternic lobby industrial – au comis o greşeală fatală. Dat fiind că scrapia nu fusese niciodată irevocabil incriminată pentru apariţia bolii la oameni, au presupus că vacile infectate erau, de asemenea, inofensive. Această presupunere nu numai că a ignorat tragedia provocată de kuru, dar a trecut cu vederea şi sutele de tineri care decedaseră din cauza encefalopatiei spongiforme după ce primiseră hormoni de creştere extraşi din cada