Poţi să-i spui şi „Dorinţa“ ultimului tramvai, cât să te ducă, să te aducă, să te arunce dincolo de tine. Mereu nouă vechea poveste a celor înfrânţi, mereu prezent trecutul de care-ai vrea să fugi ca dintr-un labirint de patimi cu umbrele minotaurilor crescând din chiar bătaia-pâlpâire a aripilor sufletului ars de dorul luminii purificatoare. Ţi se pare uneori că ai găsit firul Ariadnei şi că ieşirea din temniţa-labirint e aproape. Eroare. „Când ai ieşit din labirint eşti (tot) în labirint“. Unde am auzit zicerea aceasta? Parcă într-un poem al actorului-poet ieşean Constantin Popa. Se potriveşte până la ţipătul de linişti cu drama „Un tramvai numit dorinţă“ de Tennessee Williams – cutremurătoare poveste despre nişte înfrânţi ai vieţii care-şi duc până la desăvârşire sfâşierea: un cuplu (ea – victimă inocentă şi tandră, el – o brută de emigrant asemenea atâtor căutători de ubi bene în ţara tuturor posibilităţilor) trăind la limita sărăciei lucii; sora celei dintâi (Blanche – în traducere alba, imaculata, pura), o epavă naufragiată în regatul prostituţiei, încercând să-şi salveze firul de viaţă alături de aşezata ei soră şi refăcând prin prezenţa ei acel „L’Enfer c’est les autres“ de care avea să spună Sartre prin anii ’40 ai secolului trecut, într-o altă poveste. Şi mai era un el,îngerul anonim, veghetor la căpătâiul mamei muribunde şi care, spre a mai uita de durerea-i filială, se refugiază uneori să facă o partidă de poker agrementată cu alcool, împreună cu prietenul său, emigrantul, în casa acestuia desigur, cât să dea promiscuităţii ştaif. În drum spre locul acela unde se merge singur (căutat parcă de toţi patru chiar din dorinţa de a rămâne o clipă singuri, departe de vacarmul de nebucurii, ca pentru o spălare a crustei de mâzgă de pe suflet), prietenul „stâlpului“ familiei şi sora… sorei sale se întâlnesc, par să fie fascinaţi unul de altul, se prefig