Ca să simţi cît de bizară e cartea lui Andrei Pleşu, o minimă idee despre locul parabolelor în corpul scrierilor evanghelice e binevenită. În acest scop, metoda cea mai tăioasă rămîne reducerea la absurd. Altfel spus, modul cel mai sigur de a afla rostul parabolelor este să-ţi închipui că Iisus nu ar fi făcut uz de ele.
Ar fi ocolit forma pericopică şi le-a fi spus discipolilor adevărul gol-goluţ. Rezultatul ar fi fost fie consternarea unor minţi care nu pot pricepe nimic, fie spaima dată de o perspectivă deloc înduioşă toare. Ţine de alcătuirea debilă a spiritului uman ca să nu suporte prea mult adevăr spus dintr-odată, iar Hristos le spune: „mai am multe a vă spune, dar nu le puteţi purta“ (Ioan, 16,12). Prin urmare, în miezul parabolelor, dincolo de forma încifrată a înţelesului lor, stă o intenţie de menajare a minţii apostolilor. A vorbi în pilde e un mod de a le cruţa fragilitatea. Mai mult, e o garanţie că adevărul ajunge la urechile lor. Ca un om să fie receptiv la transcendenţă, trebuie îmbiat cu un şir de poveşti enigmatice. Lipsa poveştii nu numai că ar ţine numenul departe de lume, dar l-ar condamna pe om la neînţelegere. În plus, în faţa marilor întrebări ale existenţei („întrebările ruseşti”, cum le numeşte Andrei Pleşu, exemplu „care e sensul vieţii?”, „ce e iubirea?”), nu poţi răspunde silogistic, prin argumente logice, ci doar pe ocolite, prin secvenţe diegetice.
Ce intrigă la volum e că, vorbind despre înţelesul parabolelor, Andrei Pleşu se întoarce mereu la condiţia receptării lor. Putinţa receptării (sau a nereceptării) devine laitmotivul cărţii şi deopotrivă criteriul de clasificare a pericopelor hristice. Unghiul bizar în care se aşază autorul face ca parabolele să fie poveşti autoreferenţiale: mesajul lor e despre riscul de a nu le înţelege mesajul. Pînă la urmă, nu cheia de înţelegere contează, ci condiţia pe care trebuie s-
