Deşi istoria literară îl păstrează ca scriitor de poezie patriotică, înclin să cred că nu proiectul de ţară e acela care rămâne după Goga. Mai curând, un proiect de cetăţean sau, dacă nu e mult spus, de om.

În spiritul idealurilor unei intelectualităţi pământene, la propriu şi la figurat, care nu vrea mult şi nu caută departe. Are, omul învăţat al lui Goga, ambiţia de a se distinge, dar cumva împreună cu cei din care se trage, nu despărţit de ei, şi necunoscător de rosturile din care a plecat. E o naivitate, de bună seamă, dar şi o realitate, poate, a unor timpuri ceva mai romantice, bazate, încă, pe o logică de tip turmă-păstor. Dorinţa de a se întoarce, de a fi recunoscut şi de folos între ai săi, respectiv drama înstrăinării sterile, fără putinţa de a face să rodească ce-a învăţat, se regăsesc, simetric, în versurile lui.

Poate cea mai clară exprimare a acestei ambiţii bine temperate e în Casa noastră (din Poezii, 1905): „Cum m-am făcut apoi cuminte/ Cu vremea ce înainta,/ Şi m-am trezit, pe nesimţite,/ Că-mi spune satul dumneata”. Fireşte că noua formulă, mai protocolară, recunoaşte distanţa, dar nu renunţă de tot la familiaritate. E un respect cald, răspândit în comunitate, la care jinduieşte, îmi vine să zic, pe bună dreptate, cel care a părăsit-o doar pe un termen determinat şi cu un mandat foarte limpede. Să ajungă un stâlp care să poată să o reprezinte. Se vede că nu contestarea reciprocă, sau parvenirea sunt atitudinile luate ca model, ci să faci să te recunoască cei care te cunosc. Cum nimeni nu-i profet în ţara lui, bucuria care însoţeşte, printre rânduri, reuşita nu e, vorba lui Creangă, proastă.

În Dorinţa, un proiect de viaţă la ţară, despărţirea, la soroc, de lume şi de comunitate e văzută ca retragerea firească, şi regretată pios, a unui om care şi-a împlinit menirea: „Să mor, să-mi spună satu-ntreg/ Un Dumnezeu să-l ierte