Am fost de multe ori invitat/ somat de colegi mai tineri să relatez amănunţit, în scris, cum am făcut istorie orală în Bucureştii anilor ’80. În aceste invitaţii s-au strecurat şi remarci la dificultăţile provocate de regim, de riscurile legate de întreprinderea de a face interviuri, de frica de o eventuală anchetare etc. Nu pot să descriu acum şi aici această experienţă de acum un sfert de secol, dar recunosc: interesul tinerilor colegi este explicabil, fiindcă discursul istoricilor şi al jurnaliştilor fervent anticomunişti a creat o imagine omogenă a regimului comunist, ca şi cum toţi cei 50-55 de ani ar fi însemnat un regim penitenciar, sau, în cel mai bun caz, de domiciliu obligatoriu. Dar acest regim a fost foarte diferenţiat în funcţie de perioade, de statutul social, profesional, etnic, confesional etc. al grupurilor implicate. Dincolo de relaţiile de putere stipulate, vizibile, exista în anii ’80, între sfera formală (oficială) şi cea informală, o relaţie de tatonări, chiar de negociere surdă. Autorităţile aplicau, fără a o declara, o tactică diferenţiată de aprobare, tolerare şi interdicţie a manifestărilor diferitelor categorii sociale.

În condiţiile schimbate din ultimul deceniu de socialism, nici măcar nu se punea problema unui program susţinut de istorie orală. Metoda fiind foarte nouă, nu era nici promovată, nici interzisă – era, de fapt, necunoscută. Puţine persoane din lumea academică ştiau că a fost validată tocmai de Congresul Internaţional de Istorie ţinut la Bucureşti în 1980, prin organizarea unei secţiuni foarte puternice. Ştiam foarte bine că orice cercetare ştiinţifică trebuie să fie permisă de organele de partid, mai ales cele care implicau contacte cu un număr mare de persoane. Cum nu eram nici măcar colaborator al vreunei instituţii cu profil de cercetare, nu puteam cere aprobare. Fiind un simplu redactor la o revistă cult