Doua din intamplarile vacantei de vara mi-au reamintit o expresie auzita frecvent: „Bunul Dumnezeu se ascunde in detalii". Desi are aparenta unui truism, propozitia cu pricina (Der liebe Gott steckt im Detail), formulata la inceputul secolului trecut, apartinuse germanului Aby Warburg - considerat a fi, alaturi de Erwin Panofsky, unul din parintii iconologiei (ramura a istoriei artei, preocupata de „viata" imaginilor, de „semnificatia" lor ascunsa). Warburg sugera, in fapt, ca ideile profunde sau abisale pot fi disimulate de artisti in amanunte aparent neinsemnate. Daca tocmai detaliile sunt „ascunzisurile" favorite ale lui Dumnezeu, care sa fie atunci „locul" potrivnicului sau dintotdeauna, Diavolul? Cum anume poate fi confectionata plastic figura Celui Rau? Si cum ar trebui acesta privit? In imaginarul crestin, diavolul era, se stie, o aparitie „de speriat". Textele vechi ii atribuie contururi grotesti sau macabre: negru, paros, purtand coarne ascutite, incovoiate amenintator, si o coada lunga, imbarligata. De aici si asemanarea cu tapul, poate cu „tapul ispasitor" din naratiunile biblice. Iconografia crestina nu ezita sa ii redea chipul hidos, adesea caricaturizat. Scenele „Judecatii de Apoi", „Scara" lui Ioan Climax, „Apocalipsa", dar si alte cateva secvente nou-testamentare sunt populate din belsug cu figuri demonice. Respectand canoanele geometriei sacre, pictorii le vor plasa, de regula, in jos si in stanga lui Cristos, alaturi de Iuda, de pagani, eretici si ucigasi. Dionisie din Furna, autorul Erminiilor picturii bizantine, ii imagineaza dispusi de o parte si de alta a „raului de foc" ce se afunda in Iad, impungandu-i constiincios, cu furci frumos mestesugite, pe nefericitii ce urmeaza a-si consuma vesnicia supliciului „incendiar". Un entuziasm malefic le insufleteste lucrarea. Astfel de imagini cu incarcatura negativa, pictate sau sculptate, sunt plasate ina