Robert Şerban pare a răsfrînge în versurile d-sale un nou mal du siècle. E o nepotrivire cu lumea, însă nu una grandios- rebelă ca-n romantism, ci apatică, jemanfiş istă, o sfidare moale, o lehamite dispreţuitoare.

Flegmatic, poetul fuge de abstracţiuni, de vorbele „mari”, de patetism, practicînd un soi de „întoarcere la natură” (realitate) de rang secund, într-un mediu urban care apare deconvenţionalizat, depreciat printr-un soi de golănie vag intelectualizată, persiflatoare. E o saturaţie de viaţă înfăţişată fără ocol, ca o miză de căpetenie a lirismului. Drept care poezia nu e „imagine şi senzaţie” cum socoteşte un comentator, citat pe coperta a IV-a, ci mai curînd tehnică şi sens, fiind articulată „la rece” printr-o operaţie de reducţie a sensibilităţii genuine prezumate. Nefiind preconizată nicio evaziune, nicio răsturnare rezonabilă, disocierea de existenţial apare implicată în chiar băltirea acestuia în formulele date: „viaţa-mi pare o vechitură de film rusesc/ cu cadre largi/ monotone/ prin care mai trece cîte-un personaj/ ce vorbeşte-n dodii/ se mişcă nefiresc/ şi trăsneşte a moarte” (Minunatele replici de după). Ferindu-se de seriozitate, poetul cultivă o metaforă „demitizată”, seacă, precum un pariu cu deriziunea. Apa e „călîie şi mămoasă”, iahturile se leagănă aidoma unor debili, bărcile şi vaporaşele taie luciul apei precum „ai tăia primul etaj al unui tort de nuntă” etc. Din aceeaşi aprehensiune în raport cu abstractul şi generalitatea, ironia e aşezată frecvent într-o anvelopă anecdotică: „lui daniel/ nu-i plac poeziile/ cu Dumnezeu/ spun asta de cîteva ori/ la răstimpuri/ şi pe voci diferite// de la masa vecină/ o fată îl priveşte/ cu coada/ ochiului/ şi îşi face cruce/ cu limba” (Erezie). Cu predilecţie autorul se vrea un reporter al unui anodin răsucit spre senzaţional. Luînd în maşină o femeie ieşită „la autostop”, încurcat în faţa mu