Pentru oamenii normali, toate aşteptările sunt conform normelor firescului: anume, pentru o viaţă trăită şi consumată în linişte, împlinire şi bucurie. Şi totuşi, pentru aceşti oameni, nu mai există normalitate. Fiindcă a fost, fatalmente, profanată. Dacă din interiorul spaţiului nostru mioritic nu prea se vede, întotdeauna, lipsa ei, din exterior este bătător la ochi tocmai tabloul consecinţelor unei intruziuni în fiinţa normalităţii.
"De ce este lumea tristă, din ce în ce mai tristă, la voi?", m-au întrebat, deunăzi, verii mei de peste graniţă. Acolo, unde şi-au găsit împlinirea, de aproape un deceniu, prin reunirea familiei. Acolo, unde ei încă simt româneşte. Cu bucurie, dar şi cu apăsarea pe care le-o dă distanţa geografică. Acolo unde şi ei şi-au arborat drapelul de Ziua Naţională a României; de dragul altor timpuri şi de fericire că se pot întoarce, oricând, acasă. Nu le-am răspuns atunci, ci i-am întrebat, la rându-mi, "Cum este să ai două patrii? Una de suflet, cealaltă de împrumut! Într-un transfer de aşteptare, pe viaţă...". Nici ei nu mi-au răspuns, dar ştiu că acolo le este foarte bine, iar aici au, aproape constant, sentimentul unui câştig imens; al unei voluptăţi a revenirii în care arde, fără încetare, focul mistuitor al dorului. De altfel, cu prilejul scurtelor vacanţe, acasă, par a fi, permanent, în culmea fericirii; nu se mai satură să privească în jur şi să se minuneze: "Ce frumos s-a făcut Bucureştiul!" Sau: "Nicăieri, în lume, iernile nu sunt mai frumoase ca la noi! Parcă pluteşti într-o poveste...". La fel credem şi noi, cei care nu ne-am văzut, aici, împlinite toate visele şi care nu am fost "atinşi" de tentaţia emigrării, nici măcar preţ de o secundă... Cred însă că verii mei de peste graniţă, şi toţi aceia care au luat drumul emigrării masive, în ultimii 8-10 ani, sunt în stare să vadă în orice anomalie, mai ales socială, un lucru
