"Gândul despărţirii îmi sfâşie sufletul”
Stimată doamnă Sânziana Pop,
Citesc de ani de zile revista dvs., de care mă leagă multe amintiri. Astăzi am hotărât să vă scriu nu pentru a vă felicita şi a vă mulţumi, deşi o meritaţi cu prisosinţă, ci pentru a vă cere un sfat, o mână de ajutor în limpezirea unor gânduri extrem de tulburi. Vă rog mult, aruncaţi o privire asupra rândurilor de mai jos. Nu sunt o adolescentă, nici măcar un copil, dar li se întâmplă şi oamenilor mari să se simtă copii neajutoraţi. M-aş bucura să primesc un sfat de la dvs., pentru că sunteţi un om cu o bogată experienţă de viaţă şi cu o gândire pe care o preţuiesc, altfel nu aş fi scris. M-aş bucura mult şi mi-ar fi de folos să citesc şi rândurile cititorilor "Formulei AS”, pe care îi rog să rupă câteva minute din existenţa lor, dacă mă pot ajuta cu o frântură de gând.
Există unele cuvinte în vocabularul limbii române pe care mi-e greu să le pronunţ: "divorţ” e unul dintre ele. Dar el pluteşte înspre mine, împreună cu obsedanta întrebare: îmi iubesc sau nu soţul? E ciudat să îţi pui astfel de întrebări, însuşi faptul îţi dă de gândit. Totuşi mi-ar fi de mare folos să îmi răspundă cei care îşi sărbătoresc nunta de aur sau de argint, un sfat venit de la familiile în care dragostea a învins orice greutate!
M-am căsătorit şi eu din dragoste (cel puţin aşa am crezut), dar şi dintr-un sentiment de vină, cred; trăisem în păcat cu cel ce avea să îmi devină soţ. Niciunul dintre noi nu avusese o altă prietenie înainte şi aceasta mi-a întărit convingerea că suntem făcuţi unul pentru celălalt. M-am căsătorit considerând că fac lucrul cel bun (în ciuda voinţei părinţilor mei). Deşi în timpul lungii noastre prietenii am încercat de mai multe ori să mă despart, ceva m-a făcut s-o iau de la capăt mereu: iubirea, frica de singurătate? Nu ştiu. Ştiu doar că acelor furtuni le urm
