Puţin a lipsit ca Steaua fără nume să nu-şi piardă urma de la prima sa reprezentare pe scenă, în primăvara lui 1944, eclipsată de ceaţa suspiciunilor, insinuărilor şi animozităţilor agresive tipic antisemite, într-o vreme cînd cenzura punea stavilă părerilor contrarii. Dispăruseră condiţiile permeabile, precum în cazul polemicilor iscate la apariţia, exact cu zece ani în urmă, a romanului De două mii de ani. Acum, rumoarea publică stîrnită în jurul piesei ar fi putut avea consecinţe dezastruoase, mergînd pînă la chemarea în justiţie a lui Mihail Sebastian pentru încălcarea legilor în vigoare, care impuneau un embargo sever oricărui scriitor evreu, prin interdicţia de a-i circula liber numele. Riscul era enorm şi nimeni nu s-ar fi prevalat de cine ştie ce proceduri judecătoreşti contra expedierii culpabilului într-unul dintre fioroasele lagăre de exterminare de pe teritoriul Transnistriei. Era posibil de evitat primejdia, numai cu condiţia de a păstra secretul asupra identităţii celui ce concepuse piesa înscrisă în repertoriul Teatrului particular Alhambra. N-a fost deloc simplu să se păstreze discreţia desăvîrşită. Poate nu toţi componenţii echipei implicate în realizarea spectacolului cunoşteau adevărul, dar măcar unii dintre ei erau iniţiaţi. Ştiau destule elemente de culise ca să ignore amestecul lui Sebastian. Tăinuindu-i contribuţia, au dat o probă remarcabilă de demnitate profesională şi curaj în dorinţa de a-l apăra pe autor. Emoţiile încercate de Sebastian, ştiindu-se cu sabia lui Damocles deasupra capului, vor fi atîrnat enorm pe parcursul lucrului la piesă şi în decizia de a o încredinţa unui teatru. Se cunosc, din Jurnalul scriitorului, repetatele îndoieli, amînări, reveniri asupra scenariului, odată intuită linia sa generală. Sebastian trece prin stări contradictorii, se entuziasmează de anumite scene, dar în ansamblu nu-şi pierde controlul critic.