De patru săptămâni îmi feresc copiii să se uite la televizor – au prins ceva emisiune electorală şi le-a plăcut: tatiii, ăştia-s mai tari decât Tom şi Jerry! Tot de patru săptămâni dau din umeri când mă întreabă neamurile cu cine-i de votat.
Sunt puţini candidaţii care pot spune în puţine cuvinte câte ceva despre România – şi-i aşa nu pentru că ţara asta e mare, ci pentru ei sunt mici. Foarte mici.
Încă n-am văzut o dezbatere electorală care să înceapă fără „ba pe-a mă-tii”. Eu aşteptam să-mi vorbească despre rămânerea copiilor mei sau despre cum n-o să mai fiu nevoit să car sâmbăta medicamente pentru părinţi şi bunici, ei îmi explicau ba că-i musai să ajungă la guvernare, ba că ăilalţi or furat nepermis de mult (sic!) - e de datoria dumneavoastră, dooomnule Gherman, să încurajaţi participarea la vot!
În capul politicienilor, România e vraişte. Nici măcar paradisul nu pot să-l explice – sau poate au obosit şi ştiu că ne dorim atât de puţin încât nici măcar minciuna frumoasă nu mai merită efortul. Vin împachetaţi de tot felul de consultanţi la emisiuni, îi vezi cum îşi aranjează pliantele, la sfârşit îţi oferă o brichetă sau un pix şi gata – dacă întrebi serios de proiecte, râd mânzeşte sau ameninţă că sună la CNA.
Unul mi-a spus-o franc: cică-s plătit. De cine nu contează, dar sunt plătit. Am vrut să-l dau un pic de pereţi, mă uitam la el şi mi-l imaginam cum se scurge pe plasmele mari din studio. Apoi mi s-a făcut milă: în faţa mea se afla un bătrân mucos, păcălit de un partiduleţ să-şi facă afişe şi să vândă iluzii. Omul chiar era obosit, ştia că nici neamurile toate nu-l vor vota: dar i se părea de datoria lui să arunce un pic de mocirlă – că aşa se face în politica mare. Acasă îl aştepta desigur o nevastă imposibilă, iarăşi nemulţumită de restanţele la lumină şi la gunoi: politică ţ-o trăbuit?
Altul o încasează de fiecare dată când