Serenadă la acordeon
Noiembrie nu e tocmai luna care-mi place din an. De fapt, nu-mi place deloc. Dacă aş putea, aş scoate-o din calendar. Aş trece de-a dreptul de la octombrie auriu, la decembrie cel cu miros de zăpezi proaspete şi cu zvon de zurgălăi. Toamna şi-a desfăşurat toate catifelurile arămii, şi-a destupat toate şipurile cu parfumuri amărui, nu au mai rămas în urmă decât culori de scrum, miros iute de putrejune, din grămezile de frunze uscate, macerate de ploi. Lumina e gri, aerul umed şi rece, ca-n peşteră. Ochiul meu din frunte caută soarele ca un radar, dar nu-l găseşte decât rareori, şi venind de departe, cu razele slăbănogite de păturile groase de ceaţă pe care le-au străbătut. Şi atunci, ce-i de făcut? Dacă afară nu-ţi place ceea ce vezi, te uiţi înlăuntru. Noiembrie e luna care te obligă să stai cu tine faţă în faţă! Să luneci ca pe un tobogan adânc, în suflet, şi să cercetezi. Să te scufunzi în ape limpezi, cu irizări verzui-aurii, străbătute de peşti albaştri şi portocalii, aşa cum e la tinereţe, sau să te uiţi în sus, printre văluri tulburi, doar-doar s-o vedea soarele, translucid, deasupra, ca un disc palid, fără putere şi căldură. Uneori se vede, şi ai speranţă. Alteori, nu. Trec doar bărci negre, lungi, cu pântecele smolit, tăind apele, foarte aproape de tine, aşa de aproape, că te sperii! Atunci, abia atunci, în creier şi în piept, ţâşneşte ca un fulger de lumină, rugăciunea: "Nu ne lăsa, Doamne!”. Un dram de bucurie apare de niciunde, dintr-o alchimie tainică. Iar bobul acela de lumină se înfăşoară în alte şi alte voaluri subţiri de speranţă, până se face mare şi îţi umple pieptul de căldură. Ca un soare mic, dinlăuntrul tău. Atunci ştii că nu eşti doar o făptură trecătoare, care ia trup şi apoi îl pierde, ca frunzele lui noiembrie, ci eşti fărâmă din Soarele cel nestins, din lumina cea neapusă şi veşnic fiitoare. Rugăci
