Constantin Noica a murit in 4 decembrie 1987 la Sibiu. De la acel trist eveniment au trecut asadar 25 de ani. In formarea mea, Noica a insemnat foarte mult. Pentru a-i evoca personalitatea, voi reproduce mai jos cateva fragmente dintr-un interviu acordat revistei Dacia literara si prietenului Calin Ciobotari. Constantin Noica a trecut, o vreme, printr-un con de umbra. Altele au devenit pasiunile noastre dupa 1990. La urma urmelor, este un fapt firesc. Mitul Noica a capatat, astazi, dimensiuni acceptabile, dupa ce luase, in anii '80, dimensiuni hiperbolice. Recent, s-au scris cateva studii serioase despre ontologia sa, s-a discutat fara patima despre adeziunea sa legionara, s-a facut si un film care a putut fi vizionat pe „Cultural"... Filosofia lui Constantin Noica a intrat intr-un proces natural si binevenit de discutie, de „cantarire"... Nu-i pasioneaza deocamdata pe studenti (am constatat asta, nu de mult, cu uimire si tristete), este de datoria noastra, totusi, sa-l prezentam in lumina potrivita, pentru a-i putea „seduce" pe tinerii de azi, asa cum i-a sedus el pe tinerii de ieri. Cu Noica m-am intalnit prima data in Iasi. Nu numai ca l-am asteptat la gara, impreuna cu Liviu Antonesei, dar am si stat de vorba pe indelete cu el. In mai multe randuri. In definitiv, pentru noi facuse atata amar de drum. Tocmai venea de la Botosani. Avea 72 de ani. Pe mine m-a interogat strict cu privire la Kant si la editia germana in care il citeam atunci. Habar nu aveam cine fusese editorul. Noica era un om foarte delicat (pesemne, a ghicit emotia noastra), cu mult humor (i-a evocat in propozitii amuza(n)te pe Cioran si Eliade) si s-a purtat foarte ceremonios cu sotia lui Liviu. Ne-a certat ca suntem prea incrancenati, prea irascibili, prea putin destinsi, prea crispati; ne-a citat, in acest sens, vorba lui Neagoe Basarab (mi-a repetat-o apoi in cateva scrisori): „Numai cine nu ar