Un spectacol făcut pentru a bucura spectatorii, Indiile galante de Rameau în regia lui Andrei Şerban la Opera Naţională din Iaşi este un adevărat regal al simţurilor.

Primul vizat este văzul. Coloristica luxuriantă care domină montarea de 2012 a acestei opere-balet scrisă în urmă cu trei secole îmbie la sentimente pozitive, seduce, te izolează treptat faţă de cenuşiul de afară. Clădirea însăşi a Operei din Iaşi, renovată după mulţi ani de lucrări este o bijuterie în care se integrează perfect sutele de costume ce îmbracă baletul, corul şi, evident, soliştii, costumele realizate la Iaşi (în adaptarea scenografiei semnate de Carmencita Brojboiu) reproducând rafinamentul conceptului iniţial de la Opera Garnier din Paris, din 2003, ce purta tot o semnătură românească, respectiv Marina Drăghici, o creatoare care lucrează mult pe Broadway şi la Hollywood.

Al doilea vizat este auzul. Era greu de imaginat cum un colectiv precum cel al Operei din Iaşi, specializat în opera romantică, va reuşi să facă faţă specificului stilistic al Operei baroce. Nu este necesar acum să intrăm în istoricul pregătirii muzicale a acestei partituri, cert este că această pregătire a avut loc şi încă în cel mai serios mod. Rezultatul sonor pe care l-am recepţionat sub conducerea muzicală a lui Gabriel Bebeşelea, cu un set de solişti tineri şi deschişi către a experimenta şi în această zonă, a fost surprinzător, pentru că relaţionând cu faptul că în România nimeni nu a produs operă barocă până acum în versiune scenică reală, aşteptările erau destul de mici. Dacă nu pomenim numele soliştilor, este pentru că suntem convinşi că ambele distribuţii - în care cântăreţii abordează roluri diferite - sunt la fel de omogene şi la fel de bine gândite.

Mişcarea scenică şi respectiv mişcarea în scenă şi în sală (coordonată de Nicky Woltz şi Andrei Şerban) sunt cele care au convins şi