Am preluat premeditat ca titlu pentru acest text titlul cărţii de eseuri a Anei Blandiana pentru că această sintagmă, „calitatea de martor”, mi se pare că desemnează cel mai bine finalităţile, tectonica, scriitura şi felul de a fi al poeziei lui Mircea Dinescu, o poezie care îşi trage sevele din relieful contorsionat şi policrom al spaţiului balcanic, în care contrariile se împacă molcom, iar exuberanţa vorbei nu este concurată decât de verva unei gândiri în continuă ebuliţie.

Nicolae Manolescu sesizează, în Istoria critică a literaturii române, două vârste ale poeziei lui Dinescu, una provenind dintr-un amestec de „vitalitate a simţurilor şi de predispoziţie elegiacă”, cealaltă caracterizată prin „negativism, revoltă şi, în general, prin orientarea întreagă a poeziei spre realităţile lumii moderne, cu tehnologia ei apăsătoare, cu o natură aproape distrusă de proliferarea civilizaţiei materiale”, dar şi printr-o expresie care „s-a radicalizat până la a sugera că poetul însuşi nu se mai poate lua pe sine în serios”. Pentru Eugen Simion, Mircea Dinescu e un poet ce „reabilitează elegia sentimentală, introduce biografia în poezie, deschide imaginaţia lirică spre social şi comentează, în stil când grav, când aluziv şi sarcastic, istoria care îl asumă”. Isarlâk-ul lui Mircea Dinescu este un peisaj al contrastelor conciliante şi al freneziei senzoriale, al mirajului de o clipă şi al realului de o materialitate copleşitoare. Martor la porţile Orientului este tocmai o astfel de poezie în care se presimt aromele, formele şi culorile îmbătătoare ale Orientului, cu prisosul lor extatic, cu lipsa de măsură în toate şi, mai ales, cu amoralitatea atotprezentă.

Viziunea lirică este configurată aici din aglomerări de forme şi alcătuiri trupeşti, din acumulări de senzaţii şi imagini de o deconcertantă concreteţe. Foamea de concret se întretaie, însă, cu o la fel de