- Critic literar şi universitar, teoretician şi mamă a două fete, cercetător post-doctoral şi blogger, director al Departamentului de Literatură Comparată şi un om fără nici un fel de morgă. Mihaela Ursa are o structură oximoronică sau aceasta este normalitatea?

- Aţi uitat să menţionaţi horticultor amator, frizer de familie, stăpână de căţel zănatec, bricoleur de geniu, croitoreasă ratată şi gospodină fără tragere de inimă.

Înlocuind însă gluma cu patetismul poveştilor despre sine, aş spune că întrebarea dvs. mă nedumereşte şi mă găseşte nepregătită să înţeleg oximoronul de referinţă. Nu mi-am gândit niciodată viaţa în termeni de incompatibilitate, am încercat doar să mă ocup - cum fac mai toţi oamenii - cu ceea ce mă face fericită. Mi se pare inexplicabilă rezistenţa, în epoca noastră, a modelului romantic de creator sau de om de ştiinţă: ideea că, pentru a face creaţie artistică sau intelectuală, trebuie să-ţi stabileşti obligatoriu o formă de "înălţime" de la care să dispreţuieşti sacrificial "prea-omenescul", cu toate ale sale, este produsul unor paradigme care şi-au avut rostul lor în istorie, dar care nu mai fac niciun sens în lumea de astăzi. Singurătatea în care se întâmplă creaţia este pentru mine mai puţin o funcţie fizică ori socială şi mai mult una de strictă intimitate (adică de viaţă interioară, independentă de ceea ce ţi se întâmplă pe dinafară), mai puţin un exerciţiu de "disociere" de cele ignobile şi mai mult unul de integrare a tuturor fragmentelor care îţi compun viaţa la un moment dat.

Într-un fel, experienţa creaţiei îmi seamănă foarte bine cu experienţa suferinţei: poţi să suferi pe un pat de spital, absolut singur, în condiţiile cele mai vitrege, fără să te întrebe nimeni ce te doare, sau poţi să suferi acasă, înconjurat de toţi cei care te iubesc şi îşi fac griji pentru tine. Veţi spune că este mai bună varianta a doua, î