Încheiam „Intersecţia“ precedentă observînd că autorul articolului „Prieteni sau duşmani“, Cristian Pîrvulescu, analizînd dezbaterea în jurul „luptei împotriva corupţiei“ şi al sensului ei politic, ajungea la concluzia că un neoconservatorism de împrumut a transformat-o într-un fel de „redută ideologică artificială“. Dacă am înţeles bine, nu lupta împotriva corupţiei în sine este fenomenul criticat, ci transformarea acesteia într-un slogan utilizat în scopuri pur politice. În care caz, critica ar fi perfect justificată. Doar că, spre sfîrşitul articolului, citim că, „în spatele «luptei împotriva corupţiei» nu există nici un proiect pozitiv“, şi asta doar fiindcă ideologii localnici care au înţeles prost mesajul neoconservator – sau l-au interpretat dinadins într-un mod tendenţios – au creat sus-menţionata redută din elemente de bază care, nefiind legate de scopuri politice-economice-administrative concrete, nu se încheagă într-un un proiect „pozitiv“. Încerc să înţeleg: să fie vinovaţi neoconservatorii danubieni sau teoria în sine este deficitară undeva în însăşi structurile ei fundamentale? Cred că, în opinia autorului, ambele concluzii sînt adevărate.

Disputa în legătură cu primul „adevăr“ postulat mai sus se derulează în presă şi în media din România fără întrerupere şi cu o intensitate crescîndă în ultimele luni; cel de-al doilea este un subiect pe care o analiză facilă nu-l poate tranşa uşor. Şi apoi, nici presa politică şi nici chiar cea culturală nu sînt potrivite pentru a găzdui o asemenea discuţie. Poate mai degrabă lumea universitară-academică. Dar tocmai cînd începusem să mă aplec cu îndoită atenţie asupra aceste dileme, privirea mi-a căzut din nou pe textul articolului în cauză, unde am citit în continuare că „acest curent politic (neoconservatorismul adică), la modă dincolo de Atlantic pe vremea lui George Bush [s.m.], nu poate însă just