Pentru generaţia mea, graniţele reprezintă un mit. Născuţi la jumătatea anilor ’50, când comunismul românesc se instalase temeinic, noi ne-am hrănit cu iluziile unui Occident inaccesibil, de care ne despărţea o Cortină de Fier.

Nici măcar nu ne puteam nutri din amintirile normalităţii, ca bunicii şi părinţii noştri, care apucaseră să trăiască în nişte vremuri în care frontierele nu erau deloc o barieră, şi orice om de o condiţie socială situată peste medie îşi permitea să voiajeze prin Europa apropiată sau îndepărtată. Pe atunci, Parisul era capitala lumii, şi copilăria mi-a fost presărată de nenumăratele relatări nostalgice ale voiajurilor în Oraşul-Lumină, pe care le făcuseră bunicii mei şi prietenii lor. Mai mult decât atât, în fiecare casă burgheză, ascunse prin sertarele cu lucruri de preţ, printre poze şi bijuterii de familie, supravieţuiau câteva şipuri de parfum franţuzesc, folosite la mari ocazii.

Dar nu călătoriile reprezentau prioritatea anilor adolescenţei şi tinereţii noastre. Hainele se dădeau „pe puncte”, alimentele se luau pe cartelă, dosarele de admitere la facultate ţineau cont de originea socială, iar lefurile părinţilor erau mici, la limita decenţei. O excursie în ţările din „lagărul socialist” era deja un lux, iar genitorii noştri petreceau câteva zile în Cehoslovacia sau Polonia cărând după ei, cu sfinţenie, lista de posibile cadouri, pe care le-o înmânam la plecare. România, mai mult chiar decât suratele ei comuniste, pierduse obiceiul lucrurilor de calitate, şi orice obiect adus „din străinătate” însemna materializarea unui vis.

După 1989, totul s-a schimbat, în materie de graniţe. Magazinele au fost invadate de produse fabricate pe toate meridianele, iar oamenii au putut călători din ce în ce mai uşor, pe măsură ce România se democratiza şi vizele dispăreau. Excursiile în străinătate au devenit o modă.

Dar fiecare tre