- Aţi avut mai demult o frază memorabilă: "Am preferat să fiu calfă în atelierul domnului Rebreanu decât să încropesc o literatură de mântuială". Iată însă că la senectute aţi devenit şi autorul unei trilogii, "Arta de a fi păgubaş", despre o lume bucureşteană cu personaje şi fapte memorabile, suită admirabilă de informaţii picante, scrisă într-un limbaj savuros. S-a spus că multe dintre ele, aflate la limita fabulaţiei, sunt imposibil de verificat. Trebuie să înţelegem aceste texte ca pe nişte memorii, cu criteriile de rigoare? Sau, pur şi simplu, ca literatură, ceea ce ar contrazice fraza amintită.

- Fiecare e liber să creadă ce vrea. O carte depăşeşte uneori intenţiile autorului sau, dimpotrivă, se află sub nivelul dorinţelor lui. Se întâmplă chiar să refuze sertarele şpiţeriei literare, adesea discutabile. Reţine mărturia că, iniţial, primul volum l-am scris într-o doară, ca o epistolă destinată copiilor mei. Nu vreau să insist asupra celor deja rostite. După ce l-am terminat, l-am rugat pe Florin Rotaru, directorul general al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, să-mi lege printurile într-o cărticică de uz familial. La început, mi-a propus să facă două exemplare, ca unul să rămână în fondul public - ceea ce, de ce să mint, m-a bucurat -, dar, după ce a citit-o, am convenit s-o tragă în tiraj restrâns pentru bibliotecile din Capitală. Al doilea cititor a fost Fănuş Neagu, pe care în ultimul său an de viaţă îl vizitam regulat la Elias, împreună cu Grigore Traian Pop, onorându-ne pe blat c-un păhărel, până ne-a prins Anita, fiică-sa. A fost al doilea cititor încântat de carte. (Păstrez pe exemplarul primelor printuri câteva corectări autografe, cu privire la fraţii Grigoriu, pe care îi ştia din Brăila natală). Exemplarele omagiale, destule, le-am împărţit, de regulă, prietenilor şi au ajuns, din mână în mână, pe trei continente, unde au apărut şi cronici.