Reputat mai ales ca poet şi ca redactor-şef al revistei Hyperion, Gellu Dorian (n.1953, Coşula-Botoşani) îşi aprofundează în paralel demersul beletristic şi prin abordarea speciei epice, dovadă stând cele patru romane publicate, majoritatea la „Cartea Românească” între 2003 şi 2005. După şase ani de tăcere, iată că autorul ne surprinde cu un nou roman, Casa Gorgias (Editura Niculescu, 2011, 352 p).
Este o scriere în dulcele stil clasic, dar agrementată cu achiziţii estetice modernisime în plan epic, ca, de pildă, episoade autoreferenţiale, ştiinţa dedublării şi a monologului interior, flash-back-uri, transferul telepatic şi fantasmatic (realizarea unui tête à tête peste veacuri cu eroul, trăitor în prima parte a veacului XIX), insertul documentului de arhivă, reprodus în carte cu parcimonie, mai ales pentru parfumul lingvistic de epocă. Consultarea arhivelor (o trudă imensă!) este evidentă, dar, aşa cum se cuvine este topită în ficţiune, autorul, conştient de riscul colajului de documente, a deprins să vadă „ca prin sita unui timp expus pe un ecran, ca un film” şi să depene firul epic. Construcţie solidă (10 capitole temeinic articulate), romanul, preponderent istoric, beneficiază de o liberă şi permanentă circulaţie a autorului pe firele temporale ţesute de acesta între ultimul deceniu al veacului XVIII şi anii opzeci-nouăzeci ai secolului trecut, astfel încât cititorul se află când în preajma naratorului George Dorn (un alter ego al autorului?) însoţit de cei doi prieteni furnizori de date, opinii şi documente pentru a fi topite în carte, când în preajma spiţerului sas (Johann) Ioan Gorgias, a cărui viaţă şi lucrare se rotunjeşte în Oraş (toponimicul Botoşani nu apare niciodată, dar se subînţelege), pe măsură ce naraţiunea se aşterne de faţă chiar cu spiţerul, oaspete mut, dar elocvent al naratorului: în acele zile de iarnă, răcit fiind, George Dorn de
