Probabil că am rămas cu amprenta sentimentală a anilor de dinainte de 1989, când, la fel cum declară într-un interviu marele artist Ioan Grigorescu, căutam filmele străine pentru a-mi transfera setea de dincolo, în lumea civilizată, atent de cele mai multe ori la lucrurile care se constituiau în ceea ce opinenţii avizaţi ar numi decorul acţiunii, pentru că altfel accesul era aproape imposibil.

Toate călătoriile de după au fost, în mare parte, călătorii de recunoaştere, umbrite de o melancolie în stare să tulbure atenţia de la detaliu, pentru că toate astea veneau atât de târziu şi poate că şi din cauza asta nu-i judec pe cei foarte tineri, care traversează oraşele lumii cu nepăsare, pentru că ei sunt acasă pretutindeni. Ultima călătorie la Paris nu a fost, însă, în sensul acesta, ci doar stârnită de două evenimente pe care le anunţau toate agendele culturale ale lunii octombrie, marea expoziţie de portrete a lui Rafael, de la Luvru, şi cea a lui Mircea Cantor, de la Centre Pompidou. De abia acum, când reconstitui acest jurnal, sesizez o legătură între cele două evenimente, pe care, la momentul potrivit, dacă nu cumva textul mă va fura în altă parte, am să o precizez. Aşadar, orice revenire aici, în Oraşul Luminilor, repetă emoţia primei întâlniri şi poate şi din cauza asta m-am lăsat purtat de val, am rătăcit ceva timp în jurul Luvrului, pe străzi lăturalnice, amânând cu o perversă punere în scenă întâlnirea cu Rafael. Întreaga faţadă dinspre Sena a Luvrului, acolo unde am fost vărsat, împreună cu necunoscuţii disciplinaţi, de toate etniile şi de tot felul, de Metrou, pe pavimentul de piatră, într-un patrulater abia schiţat, un artist lucra un uriaş portret cu cretă colorată, înconjurat de o mulţime de gură cască, şocaţi de dexteritatea cu care acesta obţinea nuanţe absolut rafinate din aceeaşi culoare. Am bănuit că şi-a pus în minte să reproducă uriaşul