Într-o distopie din 1976, Logan’s Run, regizată de Michael Anderson, cetatea viitorului (acţiunea fiind plasată în 2274) este înfăţişată ca un „Sanctuar“, un univers închis, fără cer şi soare, cu temperatură controlată, disciplinat, dar confortabil, care funcţionează după cîteva reguli clare şi stricte, oamenii fiind lăsaţi să trăiască (aparent) liberi şi fericiţi, dar numai pînă la vîrsta de treizeci de ani, cînd sînt conduşi în „Carusel“, unde sînt de fapt eliminaţi. Deşi toată povestea pare astăzi extrem de naivă şi reducţionistă (sau poate tocmai din cauza asta), superclişeizată, începînd cu denumirile de „Sanctuar“ sau „Carusel“ şi terminînd cu reperul vîrstei de treizeci de ani, cumva schema de la baza ei rămîne încă validă, putînd fi aplicată fără probleme inclusiv lumii în care trăim, una de tranziţie între cea postmodernă şi cea postumană, aflată undeva la graniţa dintre distopie şi utopie, o lume în care, privind dintr-un anume unghi, segregarea s-a produs deja între turnurile de sticlă şi oţel care adăpostesc marile corporaţii, hotelurile de nu ştiu cîte stele sau mallurile, şi toată acea lume dezordonată, haotică, complicată, contradictorie, mîloasă, pe alocuri totuşi sclipitoare, care rămîne în afara lor. Surpriza cu care vine Inevitabilul lui Andrei Doboş, în contextul în care poezia ultimilor ani s-a interesat preponderent de cetatea hipertehnologizată, virtuală etc., atunci cînd n-a rămas în continuare setată pe exploatarea traumei şi a patologicului, constă într-o replasare a naturii în centrul atenţiei, ieşirea din cetate marcînd, în primul rînd (de obicei), o redescoperire plină de fascinaţie a cosmosului, cu toate fenomenele meteorologice şi nu numai asociate („bucolic într-o epocă tehno“ îl numeşte Ştefan Manasia pe Andrei Doboş, pe coperta a IV-a).

Dimensiunea senzorială

Mai pe scurt, cu Inevitabil ne aflăm dincolo de zidurile c