Ultimul roman al Florinei Ilis, Vieţile paralele, stă pe o idee extraordinară. Aceea că şi aşa încurcata biografie a lui Eminescu admite o prelungire postumă (compusă, aceasta, în primul rând din toate interpretările, naiv conspiraţioniste sau tendenţios ideologice, care s-au dat, într-un răstimp de mai bine de un secol existenţ ei antume, şi mai ales ultimilor ani ai poetului).

Lectura primitivă indusă de Brătescu-Voineşti (care vedea în Luceafărul transcrierea unui cancan amoros); viziunea deformatoare a lui Călinescu (autor, în 1932, al celui mai statornic portret); suspiciunile legate de o eventuală internare pe nedrept, comandată politic, în azilul din strada Plantelor (suspiciuni pe cât de aberante, pe atât de contagioase în unele medii); celebrul număr din revista Dilema (care-a declanşat, la finele mileniului trecut, un imens scandal); toate, şi altele asemenea, aparţin de drept acestei prelungiri, fiindcă toate concură retroactiv la stabilirea din nuanţe a unei imagini. Printr-un subtil joc de imbricări, bibliografia se varsă în biografie. Nu putem, astăzi, vorbi despre viaţa lui Eminescu pur şi simplu, fără a avea conştiinţa înaltei relativităţi a punctelor de vedere. Şi fără a ne preciza onest, atunci când adoptăm o poziţie anume, tipul de opţiune.

Cum am spus, ideea e absolut extraordinară. Ea nu le e străină criticilor (cartea de acum câţiva ani a lui Iulian Costache fiind probabil cea mai clară dovadă), chiar dacă nici unul dintre ei n-a dus-o până la capăt. Despre un Eminescu plural, poliedric, s-a vorbit şi se vorbeşte. În privinţa operei, desigur. Nici cu biografia, însă, lucrurile nu stau altfel. În pofida intuiţiei şi a simţului comun, viaţa poetului e mult mai inefabilă decât ar putea părea. Exact ca memoria lui Shakespeare, dintr-o cunoscută proză a lui Borges. E, de altfel, şi motivul profund pentru care acelaşi Călinescu se a