Antropologul francez Claude Ka­r­noouh este un personaj din ce în ce mai controversat în ultimul timp, mai ales de cînd irumpe în spațiul virtual românesc, pe pagini de discuții (vezi CriticAtac) ori pe Facebook, reușind în mod constant să enerveze și să se lase enervat. Acest lucru nu ar trebui însă să ducă la o trecere sub tăcere a scrierilor și articolelor sale, fără doar și poate mai consistente și mai demne de aten­ție decît unele dintre intervențiile de pe Internet.

Inventarea poporului-națiune reprezintă versiunea română a unui volum scris inițial în franceză, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, întregit acum cu adăugiri răzlețe și cu o postfață care abordează perioada post­comunistă. Traducerea (excelentă!) îi apar­ține Teodorei Dumitru. Titlul este parțial înșelător, pentru că sugerează un dialog cu o întreagă serie de scrieri apărute în ultimii 30 de ani, care tratează caracterul construit al „identităților“ și „națiunilor“. Pe plan teoretic, studiul lui Benedict Anderson, Comuni­tăți imaginate, tradus și în românește, este una dintre cele mai cunoscute analize ale „națiunii“ ca artefact cultural. Ca studiu de caz, cartea lui Eugen Weber, Peasants into Frenchmen: The Modernization of Rural France (1870-1914), este un clasic al analizelor privind producerea și reproducerea identităților naționale și legătura dintre acestea și modernizare. Lor li se pot adăuga o sumedenie de alte exemple. Mă rezum la a-i aminti pe Ernest Gellner, Eric Hobsbawm ori Rogers Brubaker. Karnoouh nu intră explicit în dialog cu acești autori, iar acest lucru mi se pare a fi principala hibă a cărții. Neajunsul este explicabil însă dacă ne uităm cu atenție la subtitlu și la modul în care este construit volumul. Este vorba, așadar, de niște „cronici din România și Europa Orientală“ scrise între 1973 și 2007: Inventarea poporului-națiune își arată astfel caracterul