Se lămureşte un lucru. W. Kraus, în jurnal: „Cioran spune: aforismele mele pot să sune aşa sau altfel, conţinutul lor e lipsit de importanţă. Nuanţa lingvistică, poanta, witzul, punctul culminant reprezintă esenţialul.” Le-aş propune cioranologilor noştri dramatici ce ne cerea învăţătorul: „Până mâine, copiaţi de o sută de ori.”
Se mai lămureşte un aspect: „Eu sunt religios şi nereligios în acelaşi timp.” Şi, în alt loc: „Simplul ateism îmi repugnă.” Măcar şi pentru atâta, volumul trebuia publicat.
Îndrăzneşte să spună: „…nu mă prea fascinează Musil. E prea plictisitor, prea lăbărţat, prea puţin succint, prea reflexiv.” Însă nu curajul lui mă reţine. Altceva. Sunt nu multe săptămâni de când am dat peste un autor de bun nivel care făcea, şi el, rezerve la Musil. Am şi scris o notă. Cine să fi fost ? Peste douăzeci de minute trebuie să mă duc la Gemeni, s-o ajut pe T. Până atunci, nu mă las! Trebuie să mi-l amintesc. Fac tot ce pot. Mă concentrez de mi se încreţeşte pielea de pe frunte. Degeaba! Nu merge. Ştiu tot ce a scris omul. Dădea o listă de scriitori, printre ei şi Valéry (Caietele), despre care scrisese fără să-i citească până la capăt, iar eu îl adăugam pe Broch, parcă şi pe altul. Cine să fi fost ? Ce duce de Wellington? Îl pot găsi în computer, dar nu-i asta problema. Să fi început deja ?
(A doua zi, de pe ecran: Genette. Uitasem că l-am citit. Îmi dau seama că zadarnic aş fi insistat să mi-l amintesc. Şi, de parcă n-ar fi destul: în romanul tradus recent de T există o secvenţă despre o reţetă culinară descoperită în cartea de bucate, reţetă pe care, când autoarea vrea să revină la ea, oricât o caută, n-o mai găseşte. La fel şi eu cu nu una, ci două secvenţe, prima definitorie, în care Cioran formulează condiţiile necesare ale scrierii unui fragment. Trec de două ori prin carte şi nu găsesc. Inconştientul nu vrea să afle. O
