Erwin Kessler a publicat, în numărul din 6 noiembrie 2012 al revistei 22, un articol critic demolator intitulat „Harfistul şi torpoarea“, făcînd referinţă la expoziţia de la Biblioteca Naţională a României intitulată Artistul şi Puterea. Ipostaze ale picturii în anii 1950-1990, expoziţie concepută de doamna Ruxandra Garofeanu şi realizată cu sprijinul criticului de artă Dan Hăulică şi al pictorului Paul Gherasim. După cum anunţă organizatorii, patruzeci de ani ies astfel din anonimat în cel mai amplu proiect de artă românească: „Artistul şi Puterea“. Mizele proiectului sînt demontarea ideii că în perioada comunistă s-a creat doar „artă tributară regimului şi punerea în lumină a unui patrimoniu necunoscut, a unei arte libere, create în acei ani cu preţul unei constante persecuţii“. Textul meu se constituie în replică la articolul domnului Kessler.

„Harfistul şi torpoarea“ maestrului Erwin Kessler este un pamflet răutăcios. Titlul o trădează. Textul său nu este o construcţie critică cumpănită, temperată, echilibrată, o analiză folositoare, responsabilă şi cît se poate mai justă, pe care istoria artei româneşti o va putea lua în serios, cu folos, cîndva în viitor, cînd se va scrie o istorie cît mai corectă posibil a Artei româneşti. Încă de la începutul articolului, maestrul Erwin Kessler se situează în afara problemei, în eroare de abordare, în fals, în rea-credinţă: „Duhoarea sîngelui vărsat ar fi trebuit să trăznească încă de la intrarea în expoziţia cu nume zăngănitor precum lanţurile de la Sighet... În locul Arcadiei eroismelor artistice inexistente, expoziţia prezintă bazarul rutinei estetizante, aşa cum a fost el în realitate, aproape o jumătate de secol: precar, culpabil, compromisoriu, pseudoprofesionist, vetust, alienant, amoral. O cutie neagră plină de culori oarbe la vremuri, la adevăr, la artă chiar; degeaba cauţi în ea pe cineva care să fi