Cronicarii noştri au scris despre instituţia moartă a poştei, debutul în poezie al „fracturistului“ Ionuţ Chiva: „se reinventează, cu forţa evidenţei, ca unul dintre cei mai buni poeţi români ai generaţiei sale“ (Paul Cernat, în 22); „chiar citite în registrul farsei sau al pastişei, astfel de versuri, redactate parcă şi într-o română proastă, sînt de tot nesărate“ (Alex Goldiş, în Vatra şi Ziarul de Duminică); „un volum prost şi plictisitor“ (Laurenţiu Malomfălean, în Cultura); „încă nu mi-am dat seama de unde vine senzaţia aceasta de autenticitate“ (Bogdan-Alexandru Stănescu, în Observator cultural); „plictisitor prin redundanţă“ (Dan-Liviu Boeriu, în Familia); „printre cele mai bune cărţi de poezie ale anului“ (Marius Chivu, în Dilema veche). Am lăsat deoparte prefaţa lui Cosmin Ciotloş şi prezentarea de pe coperta a patra a volumului, datorată lui C. Rogozanu; discursurile „de escortă“ au un alt regim decît cronicile făcute pe marginea unei cărţi. Nu-i greu, însă, de observat balansul criticii de întîmpinare între o receptare aproape entuziastă şi una, dimpotrivă, penalizatoare. Deşi cititorul cronicilor respective va fi mai confuz după lectura lor decît înainte, aş vedea în chiar acest balans un merit al poeziei luate în discuţie. Inadecvarea unui părţi a criticii (vom vedea care) se datorează nu atît lipsei de gust, cît dificultăţii de încadrare şi apreciere a poeticităţii din instituţia moartă a poştei. E o poezie prozastică şi tranzitivă, aparent banală şi dezlînată, întinzîndu-se în toate părţile şi vorbind despre lucruri puse laolaltă după un criteriu care unora le scapă. La a doua lectură – de care criticii mai grăbiţi se dispensează – se vede cum materialul aparent haotic se organizează de-a lungul unor axe şi cum aproape fiecare accent poetic are rolul său în ansamblu. În fine, la a treia lectură (ceea ce este deja o notă bună pentru orice carte),