Pentru că e, de fapt, o piesă scurtă, dar al nostru Caragiale are atît de puține texte dramatice încît nu poți ignora Conu’ Leonida față cu reacțiunea, Silviu Purcărete (în premieră la Național, însă într-o coproducție cu teatrul său de suflet, cel din Rîmnicu Vîlcea) a decis să nu se lase atras (o spune el însuși) de brizbrizurile extratextuale care fac de obicei din dialogul conjugal Leonida – Efimița un întreg spectacol de minim un ceas. Pur și simplu, joacă de două ori textul, cu foarte mici modificări, „răsturnînd“ distribuția (o dată, Mariana Mihuț e Efimița și Victor Rebengiuc, Leonida, a doua oară, vițăvercea, fără travesti). Interesant e să observi că schimbarea de moravuri din ultimul secol face redistribuirea de replici cît se poate de posibilă, că un Leonida femeie bărbată e plauzibil, că mărcile de gen rămîn nesemnificative în fața substanței propriu-zise a piesei.
Practic, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc pot juca orice (mai ales împreună), transformînd materia cuvintelor și a situațiilor după propria forță interpretativă. Ce joacă aici, mai exact, dincolo de relația de cuplu, dominat-dominator, este portretul cetățeanului/alegătorului român la (falsă) maturitate. Nu e doar contextul electoral în care a avut loc premiera acestei montări a lui Purcărete, e vorba că, pur și simplu, despre asta cam scrie Caragiale: confruntarea între teorie (Leonida) și spiritul practic (Efimița) sfîrșește invariabil în triumful teoriei, care „naște monștri“, care distorsionează relația cu realitatea (de aici, coșmarul), care anulează politicul.
Leonida este nu doar invitatul civil din reality show-uri, dornic să se dea mare la TV (așa cum apare în prima scenă, cînd el și Efimița stau pe o canapea decorativă și vorbesc la microfon, cu mare atenție la dicție), el este cetățeanul mediu care amestecă bucăți politice nedigerate pentru a-și constr
