Veneţia. Schimbare de anotimpuri. Persistenţa aceluiaşi decor, decupat de canale rectilinii, vivificate cu leneşe gondole plutitoare. În Cannaregio, vechiul Palazzo Correr, cumpărat de Nicolae Iorga pentru a deveni “casa dei Romeni”, şi-a aprins candelabrele în salonul de pictură. E vremea unui nou vernisaj. Lume atent îmbrăcată, galanterii, parfumuri, secunda întoarsă în timp, adiere de Casanova şi Baffo. Afară, pe Strada Nova, vântul ridică o frunză, purtând-o pe deasupra mulţimii, lăsând-o, apoi, să cadă pe jilţul de piatră, dinaintea catedralei Madonna dell’Orto, aflată în imediata apropiere.
Cutreierăm coridoarele tainice ale Serenissimei purtând în mână cartea lui Iorga, "Ospiti Romeni in Venezia"; mergem pe urme româneşti în această Veneţie unde memoria lucrurilor e la fel de bine păstrată ca memoria faptelor.
Un Gepetto veneţian
Între Palazzo Correr şi Madonna dell’Orto se află culoarul spre casa lui Tintoretto, cea având în ronbos, la colţuri, siluete de mauri. Pe acelaşi culoar, vitrina unui atelier atrage ochii copiilor ce se întorc de la şcoală. Intrăm şi, surpriză!, descoperim pe tatăl veneţian al lui... Pinocchio. Bătrânul nu se trage din Gepetto dar e, cu siguranta, urmaşul său. Îl cheamă Roberto Collussi şi a avut curajul să-l recreeze pe eroul copilăriei italienilor maturi după gustul şi imaginaţia veneţienilor.
Într-adevăr, există o mare ambiţie a fiecărei provincii italiene de a localiza orice invenţie ori creaţie Italiană. Dacă Pinocchio a fost imaginat intr-o poveste de toscanul Carlo Collodi, cu siguranţă că trebuia să existe un veneţian care să aducă pe lume tot o păpuşă cu nasul lung, dar… veneţiană! Îl observi, prefigurat, şi în măştile de Carnaval, când Arlechinul îşi lungeşte nefiresc năsucul lui altminteri cârn, ştrengăresc.
Sculptorul şi graficianul septuagenar Roberto Collussi – Roco – ne prime
