Asupra câtorva idei revine Radu Aldulescu cale de câteva romane. Mai întîi, că umilitul va fi în continuare umilit; în al doilea rând, binele şi răul mizează, din vreme în vreme, pe indivizi emblematici pentru mai multe destine, topite într-unul generic.

În al treilea rând, comandamentele trupului stigmatizat, blocat în vicii moştenite, fără şanse de salvare autentice, reverberează într-o lume informă. Până la urmă, cele trei condiţii se derulează în spaţii căptuşite cu însemne carcerale, indiferent de epocă sau de situaţia socio-economică. Radu Aldulescu execută incizii de mare fineţe în lumi arhicunoscute, interesat fiind cum anume funcţionează în omulanimal ispita, viciul şi curiozitatea degradării. Pentru că, indiferent de alterităţile unei lumi, cele ce oferă verosimilitate unui univers sunt strategiile sechestrării. Într-o anume măsură, cea care dă tonul în romanele lui e clasa politică, abia apoi puterea nevăzută a păcatului. Între cele două, Aldulescu fixează destine pe care le urmăreşte laborios, impregnându-le cu un soi de vitalitate a deşertăciunii. De aici senzaţia, nu mai puţin adevărată, că Radu Aldulescu scrie, cu metodă, o amplă frescă a marginalului.

Patria lui Radu Aldulescu e o Românie toxică, un univers al sonatelor subterane, declarative, unde cicatricile se extind sub semnul unei exterminări tendenţioase. Romanul Cronicile genocidului nu face rabat de la poeticile universurilor periferice, în care mizerabilismul este instalat confortabil în organicităţi rizibile. Căci lumea lui Radu Aldulescu creşte, dincolo de condiţiile amintite mai devreme, din respiraţiile febrile ale unor instanţe apocaliptice, ce nu se sfiesc să cadă pradă ispitelor conspiraţioniste, prin volute cinice şi resemnări virale.

Romanul de faţă trebuie citit laolaltă cu Îngerul descălecat, apărut într-o primă formă în 1997, şi publicat mult îmbunătăţit a