Am dat în sfârşit peste un roman viu şi bine scris în literatura română de după 2000. Mare îmi fu surpriza, mai ales că vine dinspre un om implicat total în viaţa literară, ceea ce nu e neapărat de bun augur... Şi titlul, Morţii mă-tii (Casa de pariuri literare, 2012) părea pur şi simplu teribilist, în stilul 2miiştilor. Şi totuşi, Un Cristian ştie ce şi cum să scrie, oricât s-ar vedea el mai curând scenarist decât scriitor.
Între coperte e de găsit mult autobiografism, ceea ce iarăşi e de bine, pentru că scriitorul român stă slab la capitolul invenţiei epice şi redării ei într-o formă viabilă. Prima parte, referitoare la copilăria timpurie, este cea mai autentică şi inteligent-hazoasă. Citind, am fost tentat să fac o paralelă cu autorul meu favorit într-ale copilăriei, anume Kenneth Grahame cu Dream Days. Şi aici candoarea copilăriei este relatată cu seriozitate, ceea ce generează umor de cea mai bună calitate. Propriu-zis, romanul este alcătuit din minipovestiri - module puse cap la cap fără conectori gramaticali. Nici măcar nostalgiile, ori falsele jeluiri ale lui Creangă, care şi el lucrase tot pe tiparul modular. Această tehnică accelerează naraţiunea, care se salvează prin omogenitatea faptelor şi a eroilor. Răceala şi luciditatea naratorului sunt 'umanizate" de formulările spectaculoase, dar fireşti: "Aurică nu era fraier toată ziua", "Nu mai văzuseşi un mort pe viu în viaţa ta" ş.a.m.d.
Apoi, scriitorul are simţul senzaţionalului - un al şaselea simţ pe care foarte puţină lume îl posedă şi pe care mulţi îl mimează, mai ales cei din cinematografie. El vrea să izbească, să obţină reacţie de la cititor, dar prin mijloace inteligente. Relatarea este onestă - fără fasoanele teoretizante ale postmoderniştilor care au produs Femeia în roşu, unde atâta se dezbate asupra naturii senzaţionalului, încât nu mai rămâne nici urmă de el -, dar foarte bine con
