O femeie fascinantă, poeta Gabriela Negreanu, îmi spunea, înainte de a se arunca de la etajul 9, că nu mai vede în jur decât roboţi cu capete detaşabile. Astăzi, uitându-mă la televizor, am ajuns să-i înţeleg viziunea.

Încă mă mai întreabă oamenii cum să voteze. Nu mai am, după mai rău de 20 de ani de la Revoluţie, decât un singur răspuns: nu ştiu, pot să spun doar cum votez eu însumi.

Nu ştiu dacă e de folos cuiva. Nu cred că îţi poate spune cineva cum să votezi, tot aşa cum nimeni nu îţi poate spune cu cine să te căsătoreşti.

Votul înseamnă viziune, a lumii şi vieţii, fie şi una ca a Gabrielei – dacă nu o ai, n-are cine să ţi-o livreze.

Nu sunt credincios. Dar cred că se poate merge la vot aşa cum se merge la biserică. O singură dată nu m-am dus, am cedat nervos, la Băsescu-Năstase, în 2004 – şi regret. După atâtea rânduri de alegeri, nu mai cred nici cât negru sub unghie că trebuie să bag în urnă vreo speranţă de mai bine. Am priceput că roboţii cu capete detaşabile sunt toţi la fel. Aceleaşi feţe mecanice, clănţănitoare, lucioase, aceleaşi priviri mincinoase, hrăpăreţe sau demente radiind din ochi morţi.

Crescut sub comunism, îmi dau în fine seama că votul nu e o investiţie. Un buletin de vot îţi dă mai puţine şanse să te îmbogăţeşti decât un bilet de loterie. Votul nu îţi garantează un loc de muncă, nici salariu, nici profit, nici dividende, în schimb poate să-ţi aducă pierderi şi necazuri cu procuratura.

Votul, stimaţi concetăţeni, nu e comunist, dar nici capitalist nu e.

Votul e un gest degeaba.

Şi atunci, de ce să mai votăm?

Pentru că votul e un gest degeaba, dar esenţial pentru supravieţuirea civilizată a unei societăţi. Aşa cum sunt şi alte gesturi degeaba: a spune bună ziua, nu vă supăraţi sau cu plăcere, a da mâna, a te închina când treci pe lângă o biserică, a ura La mulţi ani, a oferi flori, a