Am intrat zilele trecute într-o librărie, în care întru din când în când.  Mi-aduc aminte de copilărie, de mirosul dumnezeiesc al cărţilor, de liniştea din rafturi, de misterul existenţei noastre pe pământ.

Cine vizitează bibliotecile, librăriile, ştie că nu omul alege cartea, ci cartea-l alege pe om. Aşa s-a întâmplat şi de această dată şi o carte din două volume mi-a sărit în braţe.

Ea se numeşte “Case şi oameni din Bucuresti” de Andrei Pippidi şi este o rană deschisă. De fapt, nu e o carte, e o culegere de cronici dureroase, pe care autorul le are în Dilema Veche.

Cartea m-a îndurerat pentru că am desprins din ea neputinţă în faţa acestui dat al nostru pentru autodistrucţie.

Parcă nu mai vrem să găsim cărărea înapoi.

Fiecare oraş are poveşti cu oameni, case şi îngerii lor.

Se pare că în ultimii 20 de ani, îngerii oraşului au plecat. Nu ne mai apară de mişcările diavoleşti.

Am fost în alte ţări şi lucrurile stau altfel. Am fost în oraşe ca Dresda şi Varşovia, care au fost reconstruite cu eforturi inimaginabile. Elita socială şi culturală românească a fost distrusă la Aiud, la Piteşti, la Sighet.

Distrucţia e un virus care prinde rădăcini şi trăieşte în timp. Altfel, cum să explicăm că în aceşti 20 de ani se distrug toate urmele acestor oameni – casele lor.

Bucurestiul a fost un oraş frumos, original, autentic. Un oraş care n-a fost niciodată apărat de nimeni şi de nimic.

Poveştile domnului Pippidi sunt ale unui cronicar erudit şi pasionat de oraşul unde s-a născut şi a crescut. Cartea ar trebui dusă obligatoriu în licee, poate că aşa va apărea din tânără generaţie un apărător al Bucureştilor.

Au apărut “ticăloşi fără glorie” care construiesc blocuri înalte şi fără sens şi autorul are dreptate, că în curând oraşul nostru va avea mai multe birouri decât case de locuit.

Dacă s-ar construi frumos, poate că luc