Am devenit ofiţer în armată în 1986, prin pile şi pentru bani. În România ceauşistă nu se putea trece din civilie în rândul cadrelor active ale MApN fără pile considerabile, bine plasate. M-am supus beneficiilor acestor pile deoarece salariul meu a crescut brusc de la 2.200 lei (cât primea un inginer stagiar în anul trei la un institut de proiectări) la 3.700 lei, cât era solda unui locotenent major, pe funcţie de inginer proiectant într-un institut de cercetări militare. Practic, fără a avea de-a face cu prea multe cazonisme şi căprărisme, urma să fac acelaşi lucru ca în civilie - proiectare de instalaţii mecanice la planşetă - dar pentru un salariu mult mai mare. În ceea ce priveşte înregimentarea în uniformă pe viaţă (apevist, cum se spunea atunci, provenind de la Armată Pe Viaţă), nu am simţit nici în cuget şi nici în fapt o diferenţă prea mare, deoarece în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste cea mai mare parte a societăţii româneşti supravieţuia obligatoriu "înregimentată" într-o formă sau alta.

Primul lucru care mi s-a părut deopotrivă haios şi premonitoriu a fost faptul că respectivul centru de cercetări militare era gard în gard cu regimentul unde făcusem eu armata nouă luni, gard pe care-l săream aproape zilnic. Tot pe şoseaua Olteniţei, dar peste drum, se afla unitatea militară din care urma să plec peste zece ani, în 1997, în operaţiunea Alba din Albania. Deocamdată însă, cazarma centrului, cu aleile sale umbroase şi clădirile având cel mult un etaj, mi s-a părut deosebit de cochetă, curată şi discretă, diferită de aspectul standard al unităţilor militare româneşti. Am descoperit, după emoţia şi reţinerile primelor zile, că noii mei colegi, fie aceştia ofiţeri, fie civili, erau foarte departe de profilul cazon pe care-l păstram eu în minte: aproape toţi erau ingineri cu studii de cinci ani fie la Politehnică, fie la Academia Tehnică Militară, iar