Transilvania e cuprinsă brusc, pe la sfârşitul lui noiembrie, de frig şi ceaţă. Aproape din fiecare oraş vin comunicate despre înscrierile la subvenţia pentru căldură. Peste tot se fac cozi în aşteptarea ajutoarelor la încălzire. Gazul se scumpeşte şi el, iar lemnele, poate mai mult decât oricând, devin marfă de contrabadă. Tot mai mulţi români renunţă la încălzirea pe gaz, iar fabricile de sobe încep să aibă clienţi. Deşi în vara aceasta am aflat de la un distins profesor universitar, Andrei Marga, faptul că un ardelean din Mediaş ar fi descoperit caloriferul, românii n-au auzit de asta, ei redescoperă soba. Tot mai mulţi transilvăneni au fost nevoiţi să-şi facă sobe, chiar şi la bloc.

Oraşele acestei ţări arată iarna ca nişte sate cu hornuri care trimit spre cer fuioare de fum din blocuri fără acoperişuri. Huedin, Aleşd, Abrud… Dacă treci prin Transilvania la începutul iernii, stivele de lemne frumos împachetate pe lîngă zidul casei, sub streşini sau în şoproane par tablouri cubiste, ceva asemănător cutiilor de conserve ale lui Mondriani.

În pofida faptului că noile tehnologii de încălzire au ajuns la performanţe greu de imaginat acum un secol-două, încălzirea prin podea sau cu aparate de aer condiţionat, o fabrică de teracotă manuală funcţionează la Mediaş din anul 1906 încoace, fără întrerupere.

I-am găsit acolo, aproape tot atâţia câţi au fost la înfiinţarea fabricii când un sas pe nume Gref Iulius a construit-o. Şi clădirea este aceeaşi. Deşi a trecut prin două războaie, o naţionalizare comunistă, un incendiu în 1994 şi o privatizare capitalistă în 1997, fabrica produce şi acum aceleaşi sobe, după reţeta sasului Gref. Aduc argilă de la Medgidia pentru că este moale, reţine căldura, de la Şuncuiuş alta, care îi dă rezistenţă. Le amestecă bine cu apă.

Nea Petrică urcă plămada asta cu un vagoneţ tras de scripete, şi el de pe vremea saşilor,