Pentru cei convinşi că drumul spre normalitate al României presupune o clasă politică mai competentă, mai onestă, orientată fundamental spre servirea interesului naţional, alegerile de duminică se anunţă un eveniment apocaliptic.
O zi a Judecăţii de Apoi pe invers, la finalul căreia porţile raiului li se vor deschide celor mai ticăloşi dintre noi, în timp ce puţinii cuvioşi care au rezistat ispitelor şi au refuzat pactul cu diavolul vor fi crucificaţi sau aruncaţi în cazanele cu smoală ale lui Felix pentru a fi fierţi în direct şi la foc mic.
Trei observaţii: am mai trecut prin asta, dracul nu este chiar atât de negru (după cum nici îngerii, îngeraşii noştri nu au fost întotdeauna atât de albi, cu irizaţii gri, pe cât par astăzi) şi în final depinde tot de noi să împiedicăm un dezastru electoral şi să atenuăm consecinţele unui vot al disperării.
"Am mai trecut prin asta" înseamnă, de fapt, că ne pregătim să retrăim o înfrângere care s-a repetat în fiecare din cele şase runde de alegeri anterioare. Din 1990 încoace, nucleele progresiste nu au repurtat victorii autentice, majoritare, cum au reuşit neo-comuniştii. Românii nu au încredinţat niciodată un vot decisiv în parlament partidelor cu o agendă minimal reformistă.
În cel mai fericit caz, aceste formaţiuni au obţinut în jur de 30% din mandatele parlamentare. Dar nu ar fi ajuns niciodată la putere dacă nu ar fi atras lângă ele partide sau facţiuni oportuniste care şi-au oferit susţinerea în schimbul unui procent consistent din marea prăduială politică. Şi care, la schimb, au oferit mai mult frâne şi tălpi decât sprijin pentru realizarea reformelor promise - cazul UDMR este elocvent.
La polul opus, în anii lor de succes, cum se pare că va fi şi acesta, forţele conservatoare au câştigat zdrobitor. Deşi au combinat într-un mod halucinant rezistenţa faţă de modernizarea statului, tipică neo-
