Evenimentele din vara acestui an legate de tentativa coaliţiei aflate la guvernare de a îl înlătura pe preşedintele Băsescu prin orice metode şi cu orice riscuri a stârnit, se ştie, extrem de puternice reacţii vest-europene. În timp ce mulţi dintre cetăţenii care susţinuseră debarcarea preşedintelui prin referendum s-au simţit frustraţi, înşelaţi în aşteptări (a se vedea mitul politic nociv al majorităţii care chipurile „are dreptul” să facă aproape orice, că doar exprimă interesul celor mulţi şi presupus oropsiţi), cei care se situau în tabăra cealaltă sau pur să simplu doreau respectarea legalităţii şi a procedurilor democratice au mulţumit în sinea lor liderilor europeni pentru grija faţă de posibilele derapaje made in Romania. Însă în acelaşi timp au simţit şi o stare de ruşine deoarece România căpătase imaginea unui stat „african”, supus periodic unor agitaţii stradale violente şi unor tentative de lovituri de stat.

Aşadar să recunoaştem teama multor români că nu sunt percepuţi ca “occidentali”, că sunt respinşi de familia popoarelor vestice, din cauza religiei ortodoxe, a obiceiurilor nefaste (corupţie, nepotism, mentalităţi zise „bizantine” etc), a apropierii geografice de Rusia şi a incompletei democratizări. Cum se defineşte oare “occidentalitatea”? Dacă o definim prin catolicism şi protestantism în mod clar ne excludem iar faliile civilizaţionale imaginate de Samuel Huntington devin realitate prin mecanismul de self-fulfiling prophecy. Dar dacă folosim binomul “civilitate” vs “barbarie”? Nu cumva avem un număr prea mare de barbari? Că doar ce altceva sunt infractorii, vandalii, politicienii hoţomani şi alte scursuri ale societăţii din cauza cărora Occidentul ne pune eticheta de popor înapoiat? Doar geografia ne linişteşte oarecum, dar prea puţin: suntem clar parte a Europei şi poate că vom primi şi “misiunea sacră” de a apăra fruntariile Uniunii c